— Înseamnă că am ajuns înaintea ei. Dar mama ştie că vin.
— Oh! ştiam cu toţii că vei veni. Dar ai puţină răbdare! Hai, intră
aici. Dă-mi mâna. Ce-i asta? Oh! geanta de voiaj. Dixon a închis obloanele; ăsta e biroul tatii şi o să te aşezi aici pe un scaun, ca să te odihneşti câteva clipe; între timp, mă duc să-i spun tatii.
Şi, orbecăind pe întuneric, Margaret caută o lumânare şi chibrituri când se putură vedea unul pe altul, în lumina slabă şi 272
pâlpâitoare, ea se simţi deodată tare sfioasă. Tot ce putea să vadă
era chipul neobişnuit de bronzat al fratelui ei şi privirea furişă a unor ochi albaştri, prelungi, care clipiră deodată, amuzaţi de felul cum se cercetau unul pe celălalt. Dar, deşi fratele şi sora se priviră
cu simpatie timp de o clipă, nu schimbară niciun cuvânt; doar că
Margaret avu certitudinea că i-ar plăcea tovărăşia fratelui ei. Tot atât de mult pe cât îl iubea ca rudă de sânge. Îşi simţea inima infinit mai uşoară pe când urca scările; nefericirea nu se micşorase, dar devenise mai puţin apăsătoare; căci mai exista cineva care să-i împărtăşească povara. Deznădejdea tatălui nu mai avea puterea s-o demoralizeze. Stătea cu braţele sprijinite pe masă, mai neajutorat ca oricând; dar ea ştia cuvântul vrăjit cu care-l putea însufleţi. Poate că
îl folosi într-un fel prea nestăpânit, atât de puternică îi fusese uşurarea.
— Tată îi spuse, cuprinzându-l cu afecţiune pe după gât, ridicându-i capul ostenit, cu un gest brusc, plin de tandreţe, până
când, sprijinindu-l pe braţele ei, îl putu privi în ochi, insuflându-i putere şi încredere. Tată! ghici cine a venit!
El o privi; în ochii lui înceţoşaţi şi trişti se putu citi că întrezărise, timp de o clipă, adevărul, pentru a-l alunga imediat, ca pe o închipuire nebunească.
Se smuci din strânsoarea ei şi îşi ascunse din nou capul în braţele întinse pe masă. Îl auzi murmurând; plină de gingăşie, se aplecă să-l audă.
— Nu ştiu. Să nu-mi spui că e Frederick – nu Frederick. N-aş
putea să îndur – sunt prea slăbit. Iar maică-sa e pe moarte!
Începu să plângă şi să se tânguie ca un copil. Margaret nădăjduise, se aşteptase la cu totul altă reacţie, aşa că dezamăgită, cu sufletul chinuit, rămase un moment tăcută. Apoi vorbi din nou –
cu tonul altfel – nu cu atâta bucurie în glas, ci cu mult mai multă
grijă şi blândeţe:
— Tată, e chiar Frederick! Gândeşte-te cât de mult o să se bucure mama! Şi, oh, cât de tare ar trebui să ne bucurăm pentru ea! Şi pentru el – bietul, bietul nostru băiat!
Tatăl nu-şi schimbă poziţia; părea doar că încearcă să înţeleagă
faptul în sine.
— Unde e? întrebă în cele din urmă, cu chipul încă ascuns de braţele întinse.
273
— În biroul dumitale şi e singur.. Am aprins lumânarea şi am dat fuga să-ţi spun. E singur şi probabil că se întrebă de ce…
— Mă duc la el, o întrerupse tatăl, ridicându-se; se sprijini pe braţul fiicei şi se lăsă apoi călăuzit de ea.
Margaret îl conduse până la uşa biroului, dar se simţea prea tulburată pentru a putea suporta scena întâlnirii. Se întoarse şi fugi pe scări în sus, plângând din tot sufletul. Trecuseră multe zile de când nu mai avusese curajul să-şi îngăduie această uşurare. Îşi dădea acum seama cât de cumplită fusese încordarea. Dar Frederick sosise! El, singurul ei frate iubit, era aici, în siguranţă, din nou în mijlocul lor! De-abia îi venea să creadă. Se opri din plâns şi deschise, uşa dormitorului. Nu auzi glasuri şi aproape îi fu teamă că visase.
Coborî scara şi ascultă la uşa biroului. De acolo răsuna murmur de voci; îi fu de-ajuns. Se duse la bucătărie, înteţi focul, aprinse lumânări peste tot în casă şi pregăti o gustare pentru călător. Ce noroc că mama dormea! Ştia după lumina ferită ce se cernea prin gaura cheii dormitorului. Oaspetele lor putea fi ospătat şi înveselit şi prima emoţie a întâlnirii cu tatăl lui se putea stinge înainte ca mama să-şi dea seama că se întâmplă ceva neobişnuit.
Când termină pregătirile, Margaret deschise uşa biroului şi intră
cu o tavă grea în braţe, ca o slujnică. Era mândră că-l poate servi pe Frederick. Dar acesta, când o văzu, sari iute şi îi luă povara din mână. Era un simbol, un semn al uşurării pe care urma s-o aducă în casă prezenţa lui. Fratele şi sora rânduiră împreună bucatele pe masă, fără cuvinte multe, dar mâinile li se atingeau şi ochii exprimau comunicarea firească între cei de aceleaşi sânge. Focul se stinsese; şi Margaret se strădui să-l aprindă iar, căci serile erau cam răcoroase şi totuşi trebuia sa nu facă prea mult zgomot lângă odaia doamnei Hale.
— Dixon spune că e un dar să ştii să aprinzi focul; nu un meşteşug ce se poate învăţa.
— Poeta nascitur, non fit5, murmură domnul Hale; şi Margaret se bucură să audă din nou un citat, chiar dacă spus pe un ton apatic.
— Draga de Dixon! Cum o să ne mai sărutăm spuse Frederick.
Avea obiceiul să mă sărute şi să se uite apoi la mine, ca să fie sigură
că eram eu şi să mă sărute iar. Dar Margaret, cât de nepricepută
5 Te naşti poet, nu te faci (lat.).
274
eşti! N-am mai văzut nişte mânuţe atât de neîndemânatice şi de stângace; fugi şi spală-te, ca să-mi pregăteşti câteva tartine, şi lasă
focul în seama mea. Aprinderea focului e unul dintre talentele mele înnăscute.
Aşa, că Margaret ieşi; şi se întoarse iar; intra şi ieşea întruna din cameră, plină de neastâmpăr şi voioşie neputând sta o clipă locului.
Era cu atât mai bucuroasă cu cât putea să-i îndeplinească mai multe dorinţe lui Frederick; şi, din instinct, el înţelegea. Era ca o bucurie furată, în casa plină de jale, al cărei farmec era cu atât mai pătrunzător, cu cât, în fundul sufletului, ştiau ce suferinţă
