pentru a făgădui ceva ce nu avea de gând să îndeplinească ; iar ca să
se poarte cu amabilitate faţă de Margaret, care acum îi plăcea mai puţin ca oricând, era pentru ea un chin; aproape o imposibilitate.
— Făgăduiesc, vorbi ea cu o seriozitate gravă, care, în fond, îi inspira muribundei încredere în ceva mai trainic decât însăşi viaţa –
fragila, trecătoarea şi schimbătoarea viaţă! Făgăduiesc că în orice moment greu în care domnişoara Hale…
— Spune-i Margaret! gâfâi doamna Hale.
— În care ea îmi va cere ajutorul, o voi ajuta pe cât îmi stă în puteri, ca şi când ar fi propria-mi fiică. Făgăduiesc de asemeni că, dacă o voi vedea făcând ceva ce consider că e greşit…
— Dar Margaret nu greşeşte niciodată – nu cu bună ştiinţă, pledă
doamna Hale.
Doamna Thornton continuă însă, ca şi când n-ar fi auzit-o:
— Dacă o voi vedea vreodată făcând ceva ce cred că e greşit –
greşit nu faţă de mine sau de ai mei, în care caz s-ar putea crede că
sunt interesată – i-o voi spune, cinstit şi răspicat, aşa cum aş dori să
i se spună şi propriei mele fiice.
Se lăsă o tăcere îndelungată. Doamna Hale simţea că nu fusese o făgăduială completă; dar însemna totuşi foarte mult. Cuprindea câteva rezerve pe care ea nu le înţelegea; era însă prea slăbită, ameţită şi obosită. Doamna Thornton revedea în gând toate cazurile posibile în care va trebui să-şi îndeplinească făgăduiala dată. Simţea o aprigă plăcere la gândul tuturor adevărurilor neplăcute pe care i le va spune lui Margaret, numai ca să-şi facă datoria. Doamna Hale începu să vorbească:
— Mulţumesc. Mă rog Domnului să te binecuvânteze. Nu ne vom mai vedea pe lumea asta. Dar ultimele mele cuvinte sunt de mulţumire pentru făgăduiala că îi vei arăta bunăvoinţă copilei mele.
— Bunăvoinţă nu! declară solemn doamna Thornton, 270
neînduplecat de onestă până la capăt.
Dar, după ce îşi uşură conştiinţa spunând aceste cuvinte, nu îi păru rău că nu fuseseră auzite. Apăsă uşor mâna moleşită şi fără
putere a doamnei Hale; apoi se ridică şi părăsi casa, fără a mai da ochii cu nimeni.
În răgazul cât doamna Thornton purtase această discuţie cu doamna Hale, Margaret şi Dixon se tot sfătuiau şi se străduiau împreună să găsească un mijloc de a ascunde venirea lui Frederick celor ce nu erau de-ai casei. Se puteau aştepta în orice zi la o scrisoare de la el; după care va urma imediat sosirea lui. Marthei trebuiau să-i dea câteva zile libere; Dixon urma să păzească cu străşnicie uşa din faţă, conducându-i pe puţinii oaspeţi care vor veni în odaia de jos a domnului Hale – lucru cu totul îndreptăţit din pricina bolii grave a doamnei Hale. Dacă o vor chema pe Mary Higgins ca să-i dea ajutor lui Dixon la bucătărie, fata trebuia să-l audă şi să-l vadă pe Frederick cât mai puţin; şi, la nevoie, urmau să
vorbească de el ca de un oarecare domn Dickinson. Dar firea ei leneşă, nepăsătoare reprezenta garanţia cea mai sigură.
Hotărâră ca Martha să plece chiar în după-amiaza aceea, că să-şi viziteze mama. Lui Margaret îi părea rău că nu o trimisese cu o zi înainte, închipuindu-şi că oamenilor li s-ar părea ciudat să-i dea slujnicei câteva zile libere într-un moment când starea stăpânei ei cerea atâtea îngrijiri.
Biata Margaret! Toată după-amiaza trebui să joace rolul unei tinere romane, dându-i puteri tatălui ei din propriile ei rezerve neîndestulătoare. Domnul Hale dorea să spere, nu voia să-şi piardă
nădejdea, între două crize mai puternice ale bolii; se încuraja singur în perioadele când durerile mai cedau şi credea de fiecare dată că
începea însănătoşirea definitivă. Astfel, fiecare nouă criză, mai puternică decât cea de dinainte, însemna pentru el o nouă agonie, o dezamăgire şi mai mare. În după-amiaza aceea stătea în salon, nefiind în stare să rabde singurătatea din birou sau să-şi ocupe într-un fel timpul. Îşi sprijinea capul pe braţele încrucişate pe masă.
La vederea lui, Margaret simţi o înţepătură de durere în inimă; dar cum el tăcea, nu îndrăzni să-i ofere o mângâiere. Martha plecase, iar Dixon veghea somnul doamnei Hale. Casa era cufundată în tăcere şi nemişcare; întunericul se lăsă, fără ca cineva să se clintească pentru a aduce lumânări, Margaret şedea la fereastră, privind felinarele în 271
stradă fără să le vadă însă – ascultând doar cum tatăl ei ofta din greu. Nu voia să coboare ca să aducă lumânări de teamă ca nu cumva, fără prezenţa ei ce-l silea să se stăpânească să nu se lase copleşit de emoţii prea puternice, iar ea să nu fie acolo pentru a-i alina deznădejdea. Totuşi, chiar în clipa când se gândea să se ducă
să mai pună lemne în soba din bucătărie, căci nu mai era nimeni altcineva care să aibă grijă, auzi clopoţelul de la intrare, deşi înfăşurat, sunând atât de tare încât totul începu să vibreze în casă.
Cu o tresărire, se ridică şi trecu pe lângă tatăl ei, care nu se clintise la auzul sunetului înfundat – apoi se întoarse în loc şi îl sărută cu tandreţe. El nu se mişcă nici de data asta şi parcă nu băgă de seamă
gestul ei afectuos. Apoi Margaret coborî uşor şi pe întuneric, se duse la uşă. Dixon ar fi pus lanţul înainte de a o deschide, dar ea era atât de pierdută în gânduri, încât uitase de teamă. Silueta unui bărbat înalt se afla între ea şi strada luminată. Omul privea în altă direcţie; dar, la sunetul zăvorului, se întoarse iute.
— Aceasta e casa domnului Hale? întrebă el cu o voce limpede, sonoră şi plăcută.
Margaret fu cuprinsă toată de tremur; nu răspunse imediat. După
o clipă suspină:
— Frederick! şi îi întinse amândouă mâinile, trăgându-l înăuntru.
— Oh, Margaret! exclamă el, cu mâinile pe umerii ei, după ce se sărutară, ca şi cum i-ar fi putut vedea chipul chiar şi pe întuneric şi în expresia ei ar fi citit mai degrabă răspunsul la întrebarea pe care dorea s-o pună: Mama mai trăieşte?
— Da, trăieşte, dragă frăţioare! Este – cât se poate de bolnavă; dar trăieşte! E în viaţă!
— Slavă Domnului! suspină el.
— Tata e complet distrus de durere.
— Vă aşteptaţi să vin, nu-i aşa?
— Nu, n-am primit nicio scrisoare.
