— Voi încerca să fiu îndeajuns de umilă şi să am încredere. Oh, Frederick! mama începuse să-mi arate cât de mult ţine la mine! Iar eu începusem s-o înţeleg. Şi acum moartea vrea să ne despartă cu atâta cruzime!
— Hai, linişteşte-te! Să mergem sus şi să facem ceva, în loc să
irosim un timp atât de preţios. Gândurile m-au făcut de multe ori să
mă întristez, draga mea; dar faptele, niciodată: Teoria mea e un fel de parodiere a maximei: „Fă rost de bani, fiule, cinstit dacă se poate; dar fă rost de bani.” Aşa că îţi spun: „Fă ceva, surioară, ceva bun dacă se poate; dar, oricum, fă ceva.”
— Chiar şi o greşeală! spuse Margaret, zâmbind uşor printre lacrimi.
— În niciun caz. Singurul lucru pe care-l exclud sunt remuşcările.
Ispăşeşte-ţi cât de curând faptele rele printr-una bună (dacă ai atâtea scrupule); aşa cum făceam la şcoală, când scriam un rezultat bun pe tăbliţă, peste unul greşit, şters doar pe jumătate. Era mai bine decât să udăm buretele cu lacrimi; câştigam şi timp, că nu mai aşteptam să ne dea lacrimile, iar impresia era mai bună.
Dacă la început Margaret socoti că teoria lui Frederick era puţin cam rudimentară, îşi dădu seama că, punând-o în practică, el dădea dovadă tot timpul de o mare bunătate sufletească. După o noapte obositoare petrecută lângă mama (căci stăruise s-o vegheze), a doua zi dimineaţă, înainte de gustare, Frederick îşi făcu de lucru meşterind un suport de picioare pentru Dixon, care începea să se resimtă de oboseala atâtor nopţi vegheate. Cât stătu să-şi ia 278
gustarea, stârni interesul domnului Hale povestindu-i cu însufleţire, foarte colorat şi captivant, despre viaţa plină de neprevăzut pe care o dusese în Mexic, în America de Sud şi în alte colţuri ale lumii.
Margaret ar fi renunţat la efortul deznădăjduit de a-l trezi pe domnul Hale din starea-i de deprimare; s-ar fi molipsit şi ea şi n-ar mai fi fost în stare să scoată un cuvânt. Dar Fred, credincios teoriei sale, făcea tot timpul câte ceva; şi în afară de a mânca, singurul lucru ce se putea face la micul dejun era să vorbeşti.
Înainte de căderea nopţii, se dovedi cât de întemeiată fusese opinia doctorului Donaldson. Doamna Hale fu apucată de convulsii; şi, după încetarea crizei, rămase fără cunoştinţă. Chiar dacă soţul ei se prăvălise cu capul pe pat şi-l zguduia cu suspinele sale; chiar dacă braţele puternice ale fiului o ridicară cu blândeţe, aşezând-o mai comod; şi chiar dacă mâinile fiicei îi răcoreau faţa; ea nu-i mai recunoştea. Şi nu îi va mai recunoaşte decât atunci când se vor reîntâlni în ceruri.
Înainte de venirea zorilor, totul se sfârşise.
Atunci Margaret încetă să mai tremure, îşi alungă deznădejdea şi, ca un adevărat înger, căută să-şi aline tatăl şi fratele. Căci acum Frederick se prăbuşise şi nicio teorie nu îi mai putea ajuta cu nimic.
Când se închise în cămăruţa lui şi începu să plângă cu suspine năvalnice, Margaret şi cu Dixon coborâră, speriate că face prea mult zgomot: căci pereţii erau subţiri şi vecinii puteau lesne auzi plânsul nestăpânit al acestui bărbat tânăr, atât de diferit de tânguirea mai potolită cu care sunt jeliţi morţii, când ne deprindem cu durerea şi nu îndrăznim să ne răzvrătim împotriva destinului implacabil, ştiind că totul ne este sortit.
Margaret şedea alături de tatăl ei, în camera în care zăcea mama ei moartă. Ar fi mulţumit cerului, dacă l-ar fi auzit plângând. Dar el stătea lângă pat, cufundat într-o tăcere deplină; din când în când doar, descoperea faţa moartei şi o mângâia uşor şi atunci scâncea încet, scoţând un sunet nearticulat, asemănător celui cu care o jivină îşi dezmiardă puiul. Parcă nici nu-şi dădea seama că Margaret era lângă el. De câteva ori fata se apropie de el şi îl sărută; şi deşi o lăsă, o împinse apoi uşurel, de parcă dovezile ei de dragoste i-ar fi tulburat gândurile absorbite doar de moarta iubită. Când auzi suspinele lui Frederick, tresări şi clătină din cap.
— Bietul băiat! Băiatul băiat! spuse şi păru apoi să nu le mai 279
audă.
Margaret îşi simţea inima sfâşiată. Nu se putea cufunda în propria ei durere, căci se gândea la tatăl ei. Noaptea era pe sfârşite şi zorile se apropiau când, fără vreo vorbă care să-l pregătească, Margaret spuse, spărgând liniştea încăperii, cu o claritate ce o uimi chiar şi pe ea:
— „Nu-ţi lăsa inima în restrişte” şi apoi continuă să citească în Biblie şi parcurse întreg capitolul căutând alinare.
280
CAPITOLUL XXXI
„DE VECHI PRIETENI AM UITAT?”
„N-arată oare aceste purtări toate
Viclenie de şarpe şi grele păcate?”
CRABBE
VENI ŞI DIMINEAŢA de octombrie, rece şi friguroasă; nu o dimineaţă de octombrie ca la ţară, cu ceţuri blânde, argintii, împrăştiate de primele raze de soare, ce îmbracă apoi totul în culori minunate, ci o dimineaţă de octombrie ca în Milton, unde ceţurile argintii se preschimbaseră în nori grei de fum şi unde soarele, când izbutea să străbată cu razele sale, nu dezvăluia decât lungi străzi întunecate. Margaret se mişca de colo-colo, fără vlagă ajutând-o pe Dixon să rânduiască prin casă. Ochii îi erau plini de lacrimi, dar nu avea timp să-şi uşureze povara inimii plângând. Tatăl şi fratele ei se bizuiau pe ea; şi dacă ei îşi puteau da frâu liber durerii, pe ea o aşteptau treburile, pregătirile, tot felul de socoteli. Până şi dispoziţiile ce trebuiau date pentru înmormântare păreau să cadă în seama ei.
În fine, focul fusese aprins şi lemnele trosneau – gustarea de dimineaţă era gata şi ceainicul şuiera; Margaret îşi mai aruncă o dată privirea prin încăpere şi apoi îl chemă pe domnul Hale şi pe Frederick. Ar fi vrut ca totul să arate cât mai plăcut; şi totuşi, când îşi dădu seama cât de mult contrasta atmosfera cu starea ei de spirit, izbucni deodată în plâns. Îngenunche lângă sofa, ascunzându-şi faţa în perne, pentru ca nimeni să n-o audă, când deodată simţi pe umăr mâna lui Dixon.
— Haide, domnişoară Hale – hai, draga mea! Cată de te stăpâneşte, că altfel unde o să ajungem? Nimeni din casă nu poate să-mi spună ce trebuie făcut şi ne aşteaptă o mulţime de treburi.
Cine să se ocupe de înmormântare; şi cine să ia parte la ea; şi unde să aibă loc; şi toate trebuie să fie hotărâte. Şi domnişorul Frederick; s-a prostit de atâta plâns, iar domnul nu prea se pricepe să ia hotărâri; bietul de el umblă de colo-colo de parcă ar fi cu totul 281
rătăcit. Ştiu, draga mea, e destul de greu; dar toţi trebuie să murim şi ai mare noroc că n-ai pierdut pe nimeni până acum.
Poate că aşa şi era. Dar era o pierdere prea mare, care nu se putea asemui cu nimic altceva pe lumea asta. Margaret nu găsi mângâiere în vorbele lui Dixon, dar blândeţea neobişnuită din purtarea bătrânei menajere îi merse drept la inimă; şi, mai mult ca să-şi arate recunoştinţa pentru această blândeţe, se ridică şi răspunse privirii neliniştite a lui Dixon printr-un zâmbet; şi se duse să-şi anunţe tatăl şi fratele că gustarea de dimineaţă îi aştepta.
Domnul Hale intră în cameră – mergând ca prin vis, sau mai curând ca un somnambul, cu ochii şi mintea sesiză alte lucruri decât cele din faţa lui. Frederick intră plin de însufleţire, cu un fel de vioiciune forţată; îi luă mâna, o privi în ochi şi izbucni în plâns.
Margaret se strădui tot timpul cât rămaseră să-şi ia gustarea să
găsească o mulţime de fleacuri pe care să le discute, ca să-i împiedice să-şi amintească de ultima masă luată împreună, când ascultaseră întruna încordaţi vreun sunet sau vreun semnal din camera bolnavei.
După ce se ridicară de la masă, se hotărî să-i vorbească tatălui ei despre înmormântare. Acesta însă doar dădea din cap, declarându-se de acord cu toate propunerile, deşi unele dintre ele se băteau cap în cap cu celelalte. Margaret nu se alese cu nimic pozitiv; şi tocmai ieşea vlăguită din cameră, ca să încerce să se sfătuiască cu Dixon, când domnul Hale îi făcu semn să vină înapoi.
— Întreabă-l pe domnul Bell, spuse el cu glasul spart.
— Pe domnul Bell! repetă ea, uimită puţin. Domnul Bell de la Oxford?
— Chiar el. Da. A fost cavalerul meu de onoare.
Margaret înţelese legătura.
O să-i scriu chiar azi, îl asigură şi tatăl ei se cufundă din nou în apatie.
