— În primul rând, e catolică. E singura obiecţie la care mă
aşteptam., Dar faptul că tata şi-a schimbat părerile – te rog, Margaret, nu suspina.
Dar Margaret mai avu şi alte motive să suspine în timpul discuţiei. Frederick devenise el însuşi catolic, deşi nu depusese încă
jurământul. Aceasta era deci cauza pentru care îşi exprimase atât de vag în scrisori compasiunea faţă de disperarea ei când domnul Hale părăsise rândurile Bisericii. Crezuse – că nu era decât o atitudine nepăsătoare de marinar; dar adevărul era că încă de pe atunci se simţea înclinat să renunţe la religia în care fusese botezat; atâta doar că părerile lui tindeau, într-o direcţie opusă celor ale tatălui său. Nici măcar Frederick n-ar fi putut spune cât de mult îi influenţase dragostea această schimbare. În cele din urmă, Margaret renunţă la acest aspect; şi, revenind la logodnica lui, începu s-o privească într-o lumină diferită:
— Dar, Fred, gândeşte-te că, de dragul ei, trebuie să încerci să
scapi de acuzaţiile exagerate ce ţi se aduc, chiar dacă revolta de pe vas a fost adevărată. Dacă va trebui să ajungi în faţa curţii marţiale şi dacă ai găsi martori, ai putea să dovedeşti că nesupunerea ta în faţa autorităţii s-a datorat faptului că această autoritate era exercitată în mod nedemn.
Domnul Hale îşi îndreptă întreaga atenţie spre răspunsul fiului său.
— În primul rând, Margaret, cine îmi poate face rost de martori?
Toţi sunt marinari, recrutaţi acum pe alte nave, în afară de cei a căror mărturie nu contează, pentru că au luat parte la revoltă sau au privit-o cu bunăvoinţă. În al doilea rând, dă-mi voie să-ţi spun că
nu prea ştii ce e o curte marţială; îţi închipui că e un fel de adunare unde se împarte dreptatea, în loc s-o vezi aşa cum e – un tribunal 288
unde autoritatea cântăreşte cam nouă zecimi, dar dovezile, doar o zecime. În astfel de cazuri chiar şi dovezile nu scapă de influenţa pe care o exercită prestigiul autorităţii.
— Dar nu merită măcar să încerci şi să vezi ce dovezi favorabile se pot găsi? În momentul de faţă, toţi cei care te-au cunoscut odinioară, te cred categoric vinovat. N-ai încercat niciodată să te justifici, iar noi n-am ştiut unde să căutăm dovezi în sprijinul tău. Caută măcar acum, de dragul domnişoarei Barbour, să-ţi justifici comportarea în ochii lumii. S-ar putea ca ei să nu-i pese; sunt sigură că are tot atâta încredere în tine ca şi noi toţi; dar n-ar trebui s-o laşi să-şi unească
viaţa cu un om asupra căruia atârnă o învinuire atât de gravă, fără
să arăţi mai întâi lumii care-i realitatea. Te-ai ridicat împotriva autorităţii – ceea ce, a fost rău; dar dacă ai fi stat deoparte, ai fi tăcut şi n-ai fi luat atitudine când cineva uza brutal de această autoritate, ar fi fost mult mai rău. Oamenii ştiu ce-ai făcut; dar nu cunosc motivele tale, care transformă delictul săvârşit într-o eroică apărare a celor slabi. De dragul lui Dolores, lumea trebuie să afle asta.
— Dar cum să o fac să afle? Nu sunt îndeajuns de convins de puritatea şi de simţul de dreptate ale celor ce-mi vor fi judecători, pentru a mă duce în faţa curţii marţiale, chiar dacă aş putea aduce o armată întreagă de martori care să spună adevărul. Nu pot trimite un crainic, care să strige pe străzi, proclamând ceea ce tu numeşti eroismul meu. Nimeni nu ar citi o broşură sau o autojustificare după
atâta timp, chiar dacă aş publica vreuna.
— N-ai vrea să consulţi un avocat, care să-ţi spună ce şanse ai să
te disculpi? întrebă Margaret, ridicând privirea şi înroşindu-se toată.
— Ar trebui mai întâi să găsesc un avocat, să-l studiez şi să văd dacă-mi place, înainte de a-i face asemenea confidenţe. Mulţi avocaţi fără clientelă şi-ar putea perverti conştiinţa, convingându-se că ar câştiga uşor o sută de lire făcând o faptă bună – predându-mă, pe mine, un criminal, justiţiei.
— Prostii, Frederick! – cunosc un avocat pe a cărui onoare te poţi bizui; despre a cărui abilitate în profesie oamenii au o părere foarte bună; şi care cred că şi-ar da multă osteneală pentru oricare dintre rudele… mătuşii noastre. E vorba de domnul Henry Lennox, tată.
— Cred că e o idee bună, spuse domnul Hale. Dar nu trebuie să
faci nimic care l-ar putea reţine pe Frederick în Anglia. Măcar de dragul mamei tale.
289
— Poţi să pleci mâine seară la Londra, cu trenul de noapte, urmă
Margaret, însufleţită de planul ei. Teamă mi-e că va trebui să plece mâine, tată, vorbi ea cu blândeţe; aşa e mai bine, din cauza domnului Bell şi a persoanei aceleia dezagreabile cu care s-a întâlnit Dixon.
— Da; trebuie să plec mâine, întări Frederick, cu hotărâre.
Domnul Hale oftă.
— Mi-e foarte greu să mă despart de tine şi totuşi sunt tare neliniştit atâta timp cât rămâi aici.
— Atunci, spuse Margaret, ascultaţi cum am plănuit. Frederick ajunge la Londra vineri dimineaţă. Am să – ai putea – nu! e mai bine să-i dau un bilet pentru domnul Lennox. Îl găseşti în biroul lui de la tribunal.
— O, să fac o listă cu numele tuturor marinarilor de pe „Orion” de care-mi pot aminti. I-aş putea-o lăsa lui, ca să încerce să le dea de urmă. E vorba de fratele soţului lui Edith, nu-i aşa? Îmi aduc aminte că ai pomenit de el în scrisori. Am nişte bani pe care-i păstrează
Barbour. Aş putea plăti destul de mult, dacă există vreo şansă de reuşită. Banii aceştia, tată dragă, îi destinasem cu totul altui scop; aşa că o să socot că i-am împrumutat de la dumneata şi de la Margaret.
— Nu, spuse Margaret. Dacă ai face-o, nu i-ai risca. Şi există
totuşi un risc; dar merită să încerci. Ai putea să te îmbarci şi la Londra, nu numai la Liverpool?
— Bineînţeles, gâsculiţă mică. Mă simt ca acasă oriunde văd apa unduindu-se sub o scândură. Nu te teme, o să găsesc eu vreo ambarcaţiune care să mă ia. N-o să stau nici douăzeci şi patru de ore la Londra, departe şi de voi şi de o altă fiinţă.
Margaret nu se supără când Frederick găsi de cuviinţă să
privească peste umărul ei, în timp ce-i scria domnului Lennox. În felul acesta se văzu silită să scrie concis şi cu siguranţă; altfel ar fi şovăit dacă să folosească un anumit cuvânt sau expresie, simţindu-se tare încurcată să reînnoade ea relaţiile dintre ei, care se sfârşiseră într-un mod atât de penibil pentru amândoi. Dar aşa, biletul îi fu luat din faţă înainte de a mai avea timp să-l recitească şi ascuns bine într-un portvizit; cu care prilej dinăuntru căzu o lungă
şuviţă de păr negru, făcând să sclipească de plăcere, ochii lui Frederick.
290
— Ţi-ar plăcea să te uiţi la şuviţa asta de păr, nu-i aşa? întrebă el.
Nu! Trebuie să aştepţi s-o vezi pe ea. E prea desăvârşită ca s-o cunoşti pe bucăţele. O biată cărămidă n-o să-ţi poată spune niciodată cum arată, castelul meu.
