291
CAPITOLUL XXXII
GHINIOANE
„Cum! Rămâi ca cineva să te pârască,
Sau poate-n lanţuri chiar să te târască!”
WERNER
TOATĂ ZIUA URMĂTOARE stătură împreună – toţi trei. Domnul Hale nu spunea nimic, decât atunci când copiii lui îi puneau întrebări şi îl sileau astfel să revină în prezent. Durerea lui Frederick nu mai putea fi văzută sau auzită; trecuse prima izbucnire şi acum aproape că-i era ruşine că se lăsase doborât de emoţie; şi, deşi suferea profund pentru pierderea mamei şi suferinţa asta avea să
dăinuie toată viaţa, n-avea să mai vorbească niciodată de ea.
Margaret, care nu-şi lăsase durerea să izbucnească la început, suferea acum mai tare. Plângea din când în când; şi chiar dacă
vorbea despre lucruri indiferente, avea în ea o gingăşie plină de jale, care se accentua ori de câte ori privirea i se oprea asupra lui Frederick şi îşi amintea de apropiata lui plecare. Îi părea bine că
pleacă, pentru ca să-l vadă pe tatăl ei liniştindu-se, dar, în ceea ce o privea pe ea, era tare mâhnită. Neliniştea şi groaza în care trăia domnul Hale, gândindu-se că fiul lui ar putea fi descoperit şi prins, cântăreau mult mai greu decât bucuria de a-l avea lângă ei. După
moartea doamnei Hale, nervozitatea lui se accentuase şi părea că nu se mai putea gândi la nimic altceva. Tresărea la orice zgomot mai neobişnuit şi nu se simţea liniştit decât când îl ştia pe Frederick departe de privirea celor ce intrau în cameră. Către seară, spuse:
— Te duci la gară cu Frederick, nu-i aşa, Margaret? Aş vrea să fiu sigur că a plecat. Vreau să vii şi să-mi spui, în orice caz, că a plecat cu bine din Milton.
— Bineînţeles, îl încredinţă Margaret. Mi-ar plăcea să-l petrec, dacă nu te vei simţi singur, tată.
— Nu, nu! O să-mi închipui altfel tot timpul că l-a recunoscut cineva şi că a fost prins, dacă nu-mi spui că a plecat cu bine. Şi ar trebui să vă duceţi la gara din Outwood. E la fel de aproape, dar e, 292
mai pustie. Luaţi o birjă până acolo. Riscul de a fi văzut e astfel mai mic. La ce oră ai tren, Fred?
— La şase şi zece; e aproape întuneric la ora aceea. Crezi că o să
poţi să mă petreci, Margaret?
— Oh, o să mă descurc. Am început să fiu foarte curajoasă şi neînfricată. La întoarcere drumul va fi destul de bine luminat, dacă
se va întuneca. Săptămâna trecută am umblat la o oră mult mai târzie.
Margaret oftă uşurată când despărţirea se sfârşi – despărţirea de mama moartă şi de tatăl în viaţă. Îl tot zori pe Frederick să se urce în birjă, ca să scurteze o scenă atât de dureroasă pentru tatăl ei, care îşi însoţise fiul în camera unde zăcea trupul mamei. Poate fiindcă îl zorise prea tare, sau poate datorită unei greşeli din „Mersul trenurilor”, obişnuită când e vorba de sosirea trenurilor în gările mai mici, descoperiră când ajunseră la gara din Outwood că mai aveau aproape douăzeci de minute de aşteptat. Casa de bilete era încă
închisă, astfel încât nu putură nici măcar să cumpere biletul.
Coborâră deci scările care duceau spre peronul aflat mai jos. O
cărare acoperită cu zgură traversa terenul de lângă drum şi începură
să păşească pe ea, în sus şi, în jos, ca să umple timpul rămas.
Margaret îl ţinea de braţ pe Frederick, care îi luă afectuos mâna.
— Margaret, să ştii că dacă mă duc să-l consult pe domnul Lennox în legătură cu şansele de a mă disculpa, ca să pot veni în Anglia de câte ori vreau, o fac mai mult de dragul tău decât de dragul oricui altcuiva. Nu pot suporta gândul că ai putea rămâne singură
dacă tatei i se întâmplă ceva. Arată îngrozitor de schimbat – cumplit de zdruncinat. Aş vrea să-l faci să se gândească la planul meu de a vă stabili şi voi la Cadiz, din mai multe motive. Ce se va întâmplă cu tine dacă se prăpădeşte? N-ai nicio prietenă apropiată. Şi, ciudat lucru, nu prea avem nici rubedenii multe.
Margaret de-abia se putea stăpâni să nu plângă, văzând cu câtă
gingăşie şi grijă aducea vorba Frederick de un lucru pe care nici ea nu îl mai credea improbabil, văzând cât de tare se schimbase, în ce declin era domnul Hale datorită nenorocirilor din ultimele luni. Dar încercă să spună cu însufleţire:
— În ultimii doi ani s-au petrecut atâtea schimbări ciudate şi neaşteptate în viaţa mea, încât simt mai mult ca oricând că nu merită să plănuieşti amănunţit ce vei face într-o anumită situaţie.
293
Încerc să mă gândesc numai la prezent.
Se opri; timp de o clipă rămaseră nemişcaţi pe terenul pustiu, lângă bariera de lângă drum; soarele care apunea le lumina chipurile. Frederick o ţinea de mână şi o privea cu nelinişte şi cu tristeţe, căci citea pe chipul ei mai multe griji şi necazuri decât îi trădaseră spusele. Apoi Margaret urmă:
— Ne vom scrie des şi îţi făgăduiesc – căci văd că asta te linişteşte
– să-ţi povestesc toate grijile mele. Tata e – dar deodată tresări, o tresărire uşoară de-abia vizibilă – însă Frederick simţi gestul brusc al mâinii pe care o ţinea şi se întoarse cu faţa spre drum, unde un călăreţ tocmai trecea prin dreptul barierei lângă care stăteau.
Margaret se înclină; călăreţul se înclină la rândul lui, ţeapăn.
— Cine e? întrebă Frederick imediat, chiar înainte ca acesta să se fi îndepărtat.
Margaret, puţin încurcată şi îmbujorată la faţă, răspunse:
— Domnul Thornton; ştii, l-ai mai văzut.
