resemnare – dar n-avea tăria s-o simtă din tot sufletul, ca o parte a propriei sale fiinţe.
Forţa morală a lui Margaret aproape că se prăbuşi când Dixon printr-o uşoară mişcare a mâinii, îi îndreptă luarea-aminte spre Nicholas Higgins şi spre fiica lui, aflaţi puţin mai departe, foarte atenţi însă la ceremonie. Nicholas era îmbrăcat în hainele lui obişnuite de barchet, dar avea o panglică neagră cusută la pălărie –
un semn de doliu pe care nu-l arătase în amintirea fiicei lui, Bessy.
Domnul Hale nu vedea însă nimic. Repetă şoptit, fără a şti ce spune, întreaga slujbă de înmormântare, după preotul care o oficia; oftă de câteva ori după ce totul se sfârşi; şi apoi, punând o mână pe braţul fiicei sale, păru s-o roage tăcut să-l ducă de acolo, de parcă ar fi fost orb, iar Margaret, călăuza lui credincioasă.
Dixon plângea cu suspine; îşi acoperise faţa cu batista şi, cufundată în durere, nici nu văzu măcar că mulţimea ce se adună la asemenea ocazii, începuse să se împrăştie, când deodată auzi lângă
ea o voce. Era domnul Thornton. Fusese tot timpul acolo şi stătuse, cu capul plecat, în spatele unui grup de oameni, astfel încât nimeni nu-l recunoscuse.
— Nu te supăra – dar aş vrea să ştiu cum se simte domnul Hale?
Şi domnişoara Hale? Mă interesează cum se simt amândoi.
— Desigur, domnule. Se simt aşa cum şi era de aşteptat să se simtă. Domnul e la pământ. Domnişoara Hale îndură mai uşor decât s-ar crede.
Domnul Thornton ar fi preferat să audă mai degrabă că ea e aceea care suferă peste măsură. În primul rând, era destul de egoist ca să
se bucure la gândul că ar putea să-i aducă mângâiere şi alinare cu marea lui iubire; ceva asemănător cu ciudata plăcere pătimaşă a 300
unei mame al cărei copilaş mai şubred stă cuibărit lângă ea, depinzând întru totul de ocrotirea ei. Numai că această
mângâietoare imagine a ceea ce ar fi putut fi – în voia căreia s-ar fi lăsat, în ciuda refuzului lui Margaret, doar cu câteva zile în urmă –
era tulburat în mod jalnic de amintirea a ceea ce văzuse lângă gara din Outwood. „Tulburată în mod jalnic!” nu sună însă destul de aspru. Îl chinuia imaginea frumosului tânăr cu care stătuse ea într-o atitudine trădând o intimitate atât de strânsă; amintirea îl tortura cumplit, făcându-l să strângă pumnii, pentru a-şi stăpâni durerea. Şi la o oră atât de târzie şi la atâta depărtare de casă!
Însemna un efort moral prea mare ca să-şi păstreze încrederea –
până acum neştirbită – în nevinovăţia şi gingăşia feciorelnică a lui Margaret; de îndată ce nu mai făcea acest efort, încrederea îşi pierdea tăria şi pierea şi prin mintea lui treceau una după alta, ca într-un vis, închipuiri sălbatice.
Şi acum primise o mică confirmare, jalnică dar nimicitoare: „Ea îndură mai uşor decât s-ar crede” povara durerii. Înseamnă că are o speranţă spre care să privească, atât de luminoasă încât, chiar şi cu o fire iubitoare ca a ei, până şi orele sumbre de după moartea mamei se puteau însenina. Da! ştia cum ar iubi ea. Iubind-o, câştigase o cunoaştere instinctivă a însuşirilor ei. Sufletul ei va înflori în lumina minunată a soarelui când vreun bărbat, prin forţa iubirii lui, va fi demn să-i câştige dragostea. Chiar şi în momentele de doliu, ea s-ar sprijini, cu o încredere calmă, pe înţelegerea lui. Înţelegerea lui! A cui? A celuilalt. Şi faptul că exista un altul, era de ajuns pentru a face ca faţa domnului Thornton şi aşa palidă şi gravă, să devină
îndoit de albă şi încruntată, după răspunsul lui Dixon.
— Aş vrea să-i fac o vizită. Domnului Hale, vreau să spun. Poate că mă va primi poimâine, sau într-una din zilele următoare.
Vorbea ca şi când răspunsul i-ar fi fost indiferent. Dar nu era aşa.
În ciuda chinului său, tânjea s-o vadă pe cea care i-l pricinuise. Deşi uneori se gândea cu ură la Margaret şi anume când îşi amintea cât îi păruse de tandră şi apropiată şi când revedea toate împrejurările acelei scene, se lăsa totuşi cuprins de dorinţă şi de nerăbdare s-o vadă iarăşi în faţa ochilor – tânjea după aerul pe care îl respira ea. Îl tortura patima trezită în el şi nu putea să nu se învârtă în jurul locului unde se afla ea, fără a se apropia de centrul fatal.
— Cred că stăpânul o să vă primească, domnule. I-a părut tare 301
rău că n-a putut ultima oară; dar situaţia nu era tocmai plăcută în clipa aceea.
Pentru un motiv sau altul, Dixon nu-i pomeni lui Margaret despre discuţia avută cu domnul Thornton. Se poate să fi fost o simplă
întâmplare, dar Margaret nu află niciodată că el venise la înmormântarea bietei ei mame.
302
CAPITOLUL XXXIV
MINCIUNĂ ŞI ADEVĂR
„Nicicând nu te va pierde adevărul!
Chiar de corabia ţi se va sfărâma pe ape, Şi toate scândurile ei s-or rupe şi-or să crape, Mereu te va susţine adevărul!”
ANONIM
ERA UN EFORT CUMPLIT pentru Margaret să „îndure mai uşor decât s-ar crede”. Uneori îşi zicea că ar fi mai bine să-şi dea frâu liber şi să urle de durere, în clipele când gândul că nu mai avea mamă o străfulgera deodată, chiar şi în timpul unor discuţii aparent optimiste cu tatăl ei. Şi-apoi, nu-i dădea pace nici grija pentru Frederick. Cu poşta de duminică nu sosi nimic şi apoi plecară şi scrisorile lor spre Londra; iar când marţi tot nu venise nicio scrisoare, Margaret nu mai ştia ce să facă, nedumerită şi descurajată. Nu ştia nimic despre planurile lui, iar toată această
nesiguranţă îl distrugea pe tatăl ei. Îi tulbura noul obicei de a rămâne nemişcat în fotoliu cam jumătate din zi. Acum păşea neliniştit de colo-colo prin cameră; apoi ieşea şi ea îl auzea pe palier, deschizând şi închizând uşile odăilor, fără vreun scop anume.
Încercă să-l liniştească citindu-i cu voce tare; dar era limpede, că
bietul om nu izbutea sa rămână atent mai multă vreme. Îi părea bine că ţinuse doar pentru sine întâlnirea cu Leonards, care i-ar fi pricinuit şi mai multă îngrijorare. Aşa că respiră uşurată când fu anunţată vizita domnului Thornton. Prezenţa lui avea să îndrepte gândurile tatălui ei pe un alt făgaş.
Domnul Thornton veni drept spre tatăl ei, îi luă mâinile şi i le strânse fără un cuvânt – ţinându-i-le câteva clipe, chipul, ochii şi expresia feţei spunând mai mult decât ar fi putut-o face cuvintele. Se îndreptă apoi spre Margaret. Ea nu părea să îndure „mai uşor decât s-ar crede”. Frumuseţea ei mândră pălise după atâtea ore de veghe şi de plâns. Pe chipul ei se aşternuse o tristeţe blândă şi răbdătoare
– ba chiar o suferinţă neîndoielnică. Nu se gândise s-o salute decât 303
cu răceala studiată din ultima vreme; dar nu se putu stăpâni să nu se ducă spre ea, văzând-o cum stătea puţin mai departe, intimidată
şi lipsită de siguranţă, datorită purtării lui din ultima vreme şi să
nu-i adreseze câteva cuvinte, obişnuite în asemenea ocazii, cu atâta gingăşie, încât ochii ei se umplură de lacrimi şi se întoarse să-şi ascundă emoţia. Apoi îşi luă cusătura şi se aşeză, liniştită şi tăcută.
