Inima domnului Thornton bătea iute, nestăvilită şi pentru prima dată uită cu totul scena de pe cărarea din Outwood. Încerca să
discute cu domnul Hale, şi – prezenţa lui Thornton făcându-i totdeauna plăcere domnului Hale, căci tăria şi fermitatea lui constituiau pentru el un liman sigur – tatăl îl ascultă cu multă
plăcere, după cum observă Margaret.
Dar iată că Dixon deschise uşa şi spuse:
— Domnişoară Hale, te cheamă cineva.
Dixon părea atât de speriată, încât lui Margaret i se făcu rău. I se întâmplase ceva lui Fred! Nu se îndoia de asta. Bine măcar că tatăl ei şi domnul Thornton erau cufundaţi în discuţie.
— Ce s-a întâmplat, Dixon? întrebă Margaret de îndată ce închise uşa salonului.
— Vino până aici, domnişoară, o chemă Dixon, deschizând uşa dormitorului care fusese al doamnei Hale şi care era acum al lui Margaret, căci tatăl ei refuzase să mai doarmă acolo, după moartea soţiei sale. Nu s-a întâmplat nimic, domnişoară, spuse Dixon cu glas înăbuşit. A venit un inspector de la poliţie. Vrea să te vadă, domnişoară. Dar nu cred că-i ceva grav.
— A pomenit cumva numele? întrebă Margaret abia auzit.
— Nu, domnişoară; n-a spus niciun nume. A întrebat doar dacă
locuieşti aici şi dacă ar putea să vorbească cu dumneata. Martha s-a dus la uşă şi i-a deschis; l-a condus în biroul domnului. M-am dus ca să văd dacă nu-i ajunge să vorbească cu mine; dar nu – vrea să te vadă pe dumneata, domnişoară.
Margaret nu mai scoase niciun cuvânt până în fata uşii biroului.
Acolo se întoarse şi spuse:
— Ai grijă să nu coboare tata. Domnul Thornton e acum cu el.
Când intră, ţinuta ei mândră aproape că îl intimida pe inspector.
Pe faţa ei se aşternuse o uşoară indignare dar atât de stăpânită şi de controlată, încât îi dădea un aer magnific de dispreţ. Nu exprima nici uimire nici curiozitate. Stătea doar, aşteptând ca el să spună pentru 304
ce venise. Nu puse nicio întrebare.
— Vă rog să mă iertaţi, domnişoară, dar datoria mă obligă să vă
pun câteva întrebări de rutină. La infirmerie a murit un om, în urma unei căzături ce a survenit la gara din Outwood, în seara zilei de joi, pe data de douăzeci şi şase ale lunii în curs, între orele cinci şi şase.
Pe moment, căzătura n-a părut prea gravă dar doctorii spun că i-a fost fatală, datorită unor complicaţii interne, ca şi obiceiul omului de a bea.
Ochii mari şi întunecaţi ce-l priveau pe inspector drept în faţă se dilatară uşor. Spiritul lui de observaţie şi marea lui experienţă nu-i atraseră atenţia asupra nici unei alte schimbări. Buzele ei erau mai arcuite decât de obicei, datorită tensiunii muşchilor, dar el nu ştia cum arătau în mod obişnuit pentru a-şi da seama de sfidarea sobră
conţinută acum în curba lor. Margaret nu păli şi nici nu începu să
tremure. Continuă să-l fixeze cu privirea. Şi-apoi – căci inspectorul făcuse o pauză înainte de a continua – spuse, aproape încurajându-l să-şi reia relatarea:
— Da – continuaţi!
— După cât se pare, va fi necesară o anchetă; există câteva dovezi că lovitura, sau îmbrânceala, sau încăierarea care ar fi provocat căzătura au fost provocate de necuviinţele acestui om destul de cherchelit faţă de o tânără domnişoară, ce se plimba împreună cu cel ce l-a împins pe decedat de pe peron. Toate acestea au fost observate de o persoană de pe peron, care n-a dat prea mare importanţă întâmplării, căci izbitura nu părea că va avea urmări.
Mai există un temei care ne face să vă identificăm cu acea domnişoară; în care caz…
— N-am fost acolo, spuse Margaret, privindu-l în continuare cu ochi lipsiţi de expresie, ca ai unui somnambul.
Inspectorul se înclină, dar nu spuse nimic. Tânăra din faţa lui nu trăda nici emoţie, nici teamă sau tulburare şi nici nelinişte ori dorinţa de a pune capăt întrevederii. Informaţiile pe care le primise erau foarte vagi, unul dintre însoţitorii de tren, grăbindu-se să nu piardă trenul, văzuse o încăierare la celălalt capăt, al peronului între Leonards şi un domn însoţit de o tânără, dar nu auzise niciun zgomot; şi, înainte ca trenul care pornise să fi luat viteză, aproape, că fusese trântit de goana năvalnică a lui Leonards, care înjura şi blestema îngrozitor, ca un beţiv scos din minţi. Nu se mai gândise la 305
scena de atunci până când inspectorul îi storsese mărturia; căci tot făcând cercetări în gară, acesta auzise de la şeful de gară că o tânără
şi un domn stătuseră acolo cam o oră – că tânăra era foarte frumoasă – şi un vânzător de la băcănie ce se afla atunci acolo îi spusese că era vorba de domnişoara Hale, care locuia în Crampton; o ştia pentru că târguiau la prăvălia lor. Nu exista nicio certitudine că era vorba de aceeaşi pereche, dar probabilitatea rămânea mare.
Înnebunit de furie şi de durere Leonards se dusese la cârciuma cea mai apropiată, pentru a căuta înţelegere; dar vorbele lui de beţiv nu găsiseră ascultare la chelnerii de acolo, care aveau treabă până
peste cap; îşi aminteau; totuşi că la un moment dat tresărise, ocărându-se singur, că nu se gândise mai devreme l-a telegraf, dar nu ştiau pentru ce scop anume; şi credeau că plecase cu gândul să
se ducă să telegrafieze. Pe drum, copleşit de durere sau de băutură
se întinsese pe jos, unde îl găsise poliţia şi îl dusese la infirmerie: acolo nu-şi recăpătase îndeajuns cunoştinţa pentru a le putea povesti cum căzuse; avusese doar câteva licăriri de luciditate, ceea ce îi făcuse să trimită după un judecător de pace, cu nădejdea că va izbuti să-i ia o declaraţie care să lămurească ce anume îi fusese fatal. Dar, până la venirea judecătorului, Leonards bâiguise vorbe fără şir despre viaţa pe mare, amestecând anapoda nume de căpitani şi aspiranţi de marină cu cele ale însoţitorilor de tren; iar cu ultimele cuvinte blestemase „şmecheria” unora care, spunea el, îl sărăciseră cu o sută de lire. Inspectorul chibzui asupra tuturor aceste amănunte – dovezile atât de vagi că Margaret fusese la gară –
tăgăduiala ei categorică, liniştită, în faţa unei asemenea bănuieli.
Acum ea aştepta cu un calm suveran ca inspectorul să vorbească
din nou.
— Deci dumneavoastră tăgăduiţi, domnişoară, că aţi fost împreună cu domnul ce l-a lovit, sau l-a împins pe bietul om, provocându-i moartea?
O durere ascuţită îi fulgeră lui Margaret prin minte: „Oh! Doamne!
dacă aş şti că Frederick e în siguranţă. Un observator perspicace al expresiilor oamenilor ar fi zărit poate chinul de o clipă ce apăru în ochii ei mari şi trişti, ca groaza unui animal încolţit. Dar inspectorul, deşi observator atent, nu era şi perspicace. Cu toate acestea, îl izbi aspectul răspunsului ei ce părea, o repetare mecanică a primului –
