— Numai din spate. Nu-i un tip prea atrăgător. Şi ce încruntat e!
— Probabil că l-a supărat ceva, spuse Margaret, apărându-l. N-ai fi gândit aşa despre el dacă l-ai fi văzut cum se purta cu mama.
— Cred că s-a făcut timpul să mergem să cumpărăm biletul. Dacă
aş fi ştiut ce tare o să se întunece, n-am fi dat drumul birjei, Margaret.
— Oh, nu-ţi face griji. Dacă vreau, pot să iau o birjă şi de aici; sau să mă întorc cu trenul şi apoi de la gara din Milton, drumul până
acasă e plin de magazine, de oameni şi de felinare. Nu te gândi la mine; ai mai bine grijă de tine. Mă îmbolnăveşte gândul că Leonards ar putea călători în acelaşi tren. Înainte de a te urca, uită-te bine prin vagon.
Se întoarseră în gară. Margaret stărui să se ducă ea în camera din plin luminată cu gaz, ca să cumpere biletul. Câţiva flăcăi trândăveau pe-acolo, pierzându-şi vremea împreună cu şeful de gară. Margaret crezu că recunoaşte chipul unuia dintre ei şi îi aruncă o privire mândră plină de demnitate jignită, ca răspuns la privirea lui uşor impertinentă, de admiraţie făţişă. Se îndreptă grăbită spre fratele ei, care o aştepta afară şi îl apucă de braţ.
— Ţi-ai luat valiza? Hai să ne plimbăm puţin pe peron, spuse ea.
Era nervoasă la perspectiva de a rămâne în curând singură, căci curajul o părăsise mai repede decât ar fi recunoscut chiar şi faţă de 294
sine însăşi. Auzi zgomot de paşi în urma lor; paşii se opriră când stătură şi ei locului, uitându-se în lungul şinelor şi ascultând şuierul trenului ce se apropia. Tăceau; aveau inimile prea pline.
Peste o clipă trenul va intra în gară; şi în clipa următoare Frederick va fi plecat. Margaret aproape că se căia de stăruinţa cu care îl rugase să plece la Londra; în felul acesta se măreau şansele, de a fi descoperit. Dacă s-ar fi îmbarcat pentru Spania de la Liverpool, în două trei ore ar fi fost departe.
Frederick se răsuci în loc, întorcându-se cu faţa, astfel că felinarul îl lumină din plin. Un om îmbrăcat în uniformă de hamal făcu, un pas iute înainte; un om cu o înfăţişare de brută, ce părea să fi băut până ce ajunsese ca o fiară, deşi simţurile îi erau treze.
— Cu voia ’mneavoastră, don’şoară! spuse el, împingând-o fără
pic de grijă pe Margaret şi apucându-l pe Frederick de guler. Cred că
numele dumitale e Hale, nu-i aşa?
Într-o clipă – fără ca Margaret să-şi dea seama cum, căci îi juca totul înaintea ochilor – printr-o răsucire îndemânatică, Frederick îi puse o piedică, aruncându-l de la înălţimea de aproape un metru a peronului pe pământ, lângă şine. Omul rămase acolo nemişcat.
— Fugi, fugi! gâfâi Margaret. A sosit trenul. E Leonards, nu-i aşa?
Oh, fugi! Îţi aduc eu valiza.
Şi îl luă de braţ, împingându-l din toate puterile.
Uşa unui vagon era deschisă şi el sări înăuntru; şi pe când se pleca în afară, spunându-i: „Fii binecuvântată, Margaret!”, trenul porni cu viteză; ea rămase singură. Se simţea atât de sfârşită, gata să leşine, încât răsuflă uşurată când ajunse în sala de aşteptare pentru doamne şi se aşeză. La început se luptă să-şi recapete suflarea. Graba fusese atât de mare; spaima atât de înnebunitoare; riscul atât de cumplit Dacă trenul n-ar fi sosit în gară în momentul acela, omul ar fi sărit iarăşi pe peron şi ar fi strigat după ajutoare, ca să-l prindă pe Frederick. Se întrebă dacă omul se ridicase de jos; încercă să-şi amintească dacă îl văzuse mişcându-se; dacă nu cumva era grav rănit.
Îşi luă inima în dinţi şi ieşi afară; peronul era în întregime luminat, dar pustiu; se duse până la capăt şi privi în jos, cu teamă.
Nu era nimeni; şi deodată îi păru bine că venise să se uite, căci altfel visele i-ar fi fost bântuite de gânduri cumplite. Şi chiar şi aşa, tremura atât de tare, înfricoşată toată, încât nu-i venea s-o 295
pornească pe jos până acasă, pe drumul pustiu şi întunecos, aşa cum îi apărea privindu-l din gară. Se hotărî să aştepte trenul local şi să vină cu el. Dar dacă Leonards o va recunoaşte, îşi va da seama că
ea fusese cu Frederick! Cercetă bine locul, înainte de a se aventura până la casa de bilete să-şi cumpere unul. În preajmă nu erau decât câţiva slujbaşi de la căile ferate, care vorbeau tare.
— Vasăzică Leonards s-a îmbătat iar! spuse unul dintre ei, ce părea să aibă autoritate asupra celorlalţi. De data asta o să aibă
nevoie de toată protecţia cu care se laudă ca să nu fie dat afară.
— Unde e? întrebă un altul, în timp ce Margaret, întoarsă cu spatele, îşi numără mărunţişul cu degete tremurânde, neîndrăznind să facă un pas, înainte de a auzi răspunsul.
— Nu ştiu. A intrat aici acum nici cinci minute, înjurând de mama focului, cu o poveste întreagă cum că ar fi fost trântit jos; şi a încercat să facă rost de nişte bani de la mine, ca să plece la Londra cu trenul următor. Mi-a făgăduit, cherchelit cum era, că mi-i dă
înapoi imediat, dar aveam altceva mai bun de făcut decât să-l ascult; i-am spus să-şi vadă de treabă; şi a ieşit pe uşa din faţă.
— Mă prind că a intrat în prima bombă de care a dat în drum, spuse primul care vorbise. Acolo s-ar fi topit şi banii tăi, dacă ai fi fost destul de neghiob să-i dai.
— Asta-i bună! Ştiam eu bine ce înseamnă că vrea să meargă la Londra. Păi, încă nu mi-a înapoiat nici ăi cinci şilingi… şi-i dădură
înainte cu acest subiect.
Aşa că acum, singura grijă a lui Margaret era să vină trenul mai repede. Se ascunse din nou în sala de aşteptare pentru doamne, speriată de fiecare zgomot, crezând că erau paşii lui Leonards – că
fiecare voce arţăgoasă şi răsunătoare era a lui. Dar nimeni nu se apropiase de ea până la sosirea trenului; când un însoţitor de tren o ajută binevoitor să se urce în vagon, nu îndrăzni să-l privească până: ce trenul nu se puse în mişcare – şi atunci văzu că nu era Leonards.
296
CAPITOLUL XXXIII
LINIŞTE
„Dormi, draga mea şi somnul îngheţat
În veci nu-ţi va fi tulburat!
Un ultim noapte bună – vei dormi mereu?
