— Da, de la mama.
— Ei bine, când toţi marinarii de treabă erau furioşi pe căpitan, individul ăsta, ca să-i intre în graţii – puah! Când mă gândesc că e aici! Oh, dacă ar şti că sunt la câteva mile de el,.ar face orice ca sa-mi dea de urmă, ca să se răzbune pe mine. Aş prefera să ia oricine suta de lire la care m-au preţuit, mai curând decât nemernicul ăsta.
Păcat că biata Dixon nu poate fi convinsă să mă predea, ca să-şi asigure bătrâneţile!
— Oh, Frederick, taci, te rog! Nu mai vorbi aşa.
În clipa aceea intră domnul Hale, tremurând de indignare. Auzise ce vorbeau şi spuse, luând mâna lui Frederick între ale lui:
— Trebuie să pleci, fiule. E tare rău – dar îmi dau seama că
trebuie. Ai făcut tot ce-ai putut – ai fost o mângâiere pentru ea.
— Oh, tată, chiar trebuie să plece? încercă Margaret să pledeze, împotriva propriei sale convingeri.
285
— Să ştii că m-am gândit serios să mă predau şi să înfrunt procesul. De-aş putea să-mi adun dovezile! Nu pot suporta gândul să fiu în puterea unui netrebnic ca Leonards. În alte împrejurări, aproape că mi-ar fi plăcut vizita asta făcută acasă pe furiş; are farmecul pe care îl atribuie franţuzoaicele plăcerilor interzise.
— Unul dintre primele lucruri pe care mi-l amintesc din copilărie, începu Margaret, este o întâmplare când ai fost pedepsit pentru că ai furat mere, Fred. Ştiu că aveam destule acasă – meri încărcaţi cu fructe; dar cineva ţi-a spus că fructele furate sunt mai dulci, vorbă
pe care ai luat-o au pied de la lettre 6 şi te-ai dus să furi. Nu prea te-ai schimbat de atunci.
— Da – trebuie să pleci, repetă domnul Hale, ca răspuns la întrebarea pusă de Margaret mai devreme; se vedea că nu se putea gândi decât la un singur subiect şi îi venea greu să urmărească
replicile în zigzag ale copiilor săi – era un efort ce-l depăşea.
Margaret şi Frederick se uitară unul la altul. Înţelegerea ce se stabilise atât de repede între ei nu va mai exista dacă Frederick va pleca – cam acesta era sensul, greu de exprimat în cuvinte, al privirii. Gândul îi chinuia, învăluindu-le sufletul în tristeţe.
Frederick fu primul care se scutură de acest simţământ:
— Ştii, Margaret, azi după-amiază era cât pe-aci să tragem o spaimă grozavă, Dixon şi cu mine. Eram în dormitor; auzisem la un moment dat clopoţelul de la intrare, dar credeam că cel ce sunase terminase ce avea de făcut şi plecase de mult; aşa încât eram pe punctul să ies pe coridor când deschizând uşa camerei mele, am văzut-o pe Dixon coborând scările; s-a încruntat la mine şi m-a împins înapoi. Am lăsat uşa deschisă şi am auzit-o transmiţând un mesaj cuiva care se afla în biroul tatii şi care a plecat imediat. Cine putea fi? Vreun vânzător de prăvălie?
— Tot ce se poate, spuse Margaret cu indiferenţă. Pe la ora două a fost pe aici un omuleţ liniştit, venit să primească nişte dispoziţii.
— Numai că ăsta nu era un omuleţ – ci un bărbat înalt şi voinic; şi trecuse de patru şi jumătate când a venit.
— Era domnul Thornton, spuse domnul Hale.
Amândoi se bucurară că izbutiseră să-l atragă în discuţie.
— Domnul Thornton! exclamă Margaret, uşor surprinsă.
6 În sens literal (fr.).
286
Credeam că…
— Ce credeai, fetiţo? o întrebă Frederick, căci ea lăsase propoziţia neterminată..
— Oh, spuse ea înroşindu-se dar privindu-l drept în ochi, mi-am închipuit că era vorba despre cineva din altă categorie socială, nu un domn; cineva venit cu un comision.
— Cam aşa şi arăta, spuse Frederick nepăsător. Credeam că e vreun vânzător şi când colo aflu că e vorba de un industriaş.
Margaret rămase tăcută., îşi aminti că, la început, înainte de a-i cunoaşte firea şi ea vorbise şi gândise ca Frederick. Era firesc să-şi fi făcut o astfel de impresie şi totuşi se simţi puţin iritată. Nu putea să-i explice; ar fi vrut ca Frederick să înţeleagă ce fel de om era domnul Thornton – dar avea buzele pecetluite.
Domnul Hale continuă:
— Cred că a venit să-şi ofere tot ajutorul care-i stă în putinţă. Dar nu l-am putut primi. I-am spus lui Dixon să-l întrebe dacă n-ar vrea să vorbească cu tine – cred că am rugat-o să te caute, ca să-l primeşti. Nu mai ştiu ce-am spus.
— E o persoană foarte agreabilă, după câte îmi dau seama! spuse Frederick, aruncând fraza ca pe o minge, ca s-o prindă careva.
— Un prieten foarte binevoitor, spuse Margaret, căci tatăl ei rămase tăcut.
O vreme, Frederick nu spuse nimic. În cele din urmă vorbi:
— Margaret, mă doare când mă gândesc că nu le voi putea mulţumi niciodată celor care s-au arătat binevoitori cu voi.
Cunoştinţele mele trebuie să fie altele decât ale voastre. În afară, bineînţeles, de cazul în care voi risca să ajung în faţa curţii marţiale, sau în cazul când tu şi cu tata veţi veni în Spania. Aruncase sugestia ca pe o momeală; apoi, deodată, făcu pasul hotărâtor: Nici nu ştii cât de mult aş vrea să veniţi. Am o situaţie bună – şi perspective şi mai bune, urmă apoi, înroşindu-se ca o fată. Ştii, Margaret, ţi-am povestit de Dolores Barbour – aş vrea s-o cunoşti; sunt sigur că o să-ţi placă – ba nu, cuvântul potrivit e că o s-o iubeşti, e prea puţin spus că o să-ţi placă – şi tu, tată, o s-o iubeşti dacă o vei cunoaşte.
Nu are încă optsprezece ani; dar, dacă nu se răzgândeşte într-un an, va deveni soţia mea. Domnul Barbour nu ne-a îngăduit s-o socotim încă logodnă. Dar, dacă veniţi, o să găsiţi numai prieteni peste tot, pe lângă Dolores. Gândeşte-te, tată. Margaret, te rog, fii de partea 287
mea.
— Nu – pentru mine nu mai există un alt loc unde să plec, spuse domnul Hale. Mutarea asta m-a costat viaţa soţiei mele. Nu mai vreau să mă mut în altă parte, cât mai am de trăit. Ea e aici; şi aici am să rămân până la sfârşitul zilelor.
— Oh, Frederick, îl rugă Margaret, povesteşte-ne mai multe despre ea. E un lucru la care nu m-am gândit; dar mă bucur foarte tare. O să ai o persoană pe care s-o iubeşti şi care să ţină la tine. Hai, povesteşte-ne.
