implacabilă îi aşteaptă.
În mijlocul acestei bucurii, auziră paşii lui Dixon pe trepte.
Domnul Hale se ridică brusc din fotoliul cel mare în care stătuse moleşit până atunci, privindu-şi visător copiii, ca şi când aceştia ar fi jucat o piesă veselă la care era plăcut să te uiţi, dar care era atât de departe de realitate şi în care el nu deţinea niciun rol. Se ridică în picioare, cu faţa la uşă, arătând o tulburare atât de ciudată, de neaşteptată, gata să-l ascundă pe Frederick privirii oricărui străin care ar fi intrat, ba chiar şi credincioasei Dixon, încât inima lui Margaret fu străbătută de un fior; era ceva ce îi amintea de noile temeri din existenţa lor. Prinse braţul lui Frederick şi îl strânse tare, în timp ce un gând sumbru o făcu să se încrunte şi să strângă din dinţi. Şi totuşi ştiau că nu era decât pasul măsurat al lui Dixon. O
auziră parcurgând coridorul – intrând în bucătărie. Margaret se ridică.
— Mă duc după ea să-i spun. Şi o să aflu cum se mai simte mama.
Doamna Hale era trează. La început vorbi fără şir dar, după ce bău câteva linguriţe de ceai, căpătă parcă puţină putere, deşi nu era încă în stare să vorbească. Era mai bine să se odihnească peste noapte, înainte de a i se spune de sosirea fiului ei. Agitaţia pricinuită
de vizita doctorului Donaldson, aşteptat să apară dintr-o clipă în alta, îi ajungea pentru seara aceea; şi el le va spune cum s-o pregătească pentru revederea cu Frederick. Important era că fiul ei era în casă – putea fi chemat în orice moment.
Margaret nu avea astâmpăr să stea locului. Aşa că se apucă s-o ajute pe Dixon să-i pregătească toate cele de trebuinţă
„domnişorului Frederick”. Părea că nu se va mai putea simţi niciodată obosită. Cu fiecare privire aruncată în camera în care 275
stătea tânărul, discutând cu tatăl lui, – nu ştia şi nici n-o interesa despre ce anume – devenea mai puternică. Va veni şi vremea când va sta şi ea de vorbă cu Frederick, şi-l va asculta şi era atât de încredinţată de acest lucru, încât n-avea de ce să grăbească
momentul.
Îl cercetase doar câteva clipe, dar înfăţişarea lui îi plăcuse. Avea trăsături delicate, dar în niciun caz vădind slăbiciune, iar pielea îi era arsă de soare şi chipul vioi, plin de prospeţime. Ochii aveau o privire radioasă, dar uneori expresia lor, ca şi a gurii, se schimba brusc, vădind o tulburare sufletească ascunsă încât aproape că o înspăimânta. Totul nu dura însă decât o clipă; şi în ochi nu-i stăruia, nici înverşunare, nici sete de răzbunare; exprimau mai degrabă un aprig simţământ de o clipă, asemenea celor ce apar pe chipul locuitorilor din ţinuturile meridionale, mai nestăpânite –
înverşunare ce sporeşte dulceaţa copilărească ce le îmblânzeşte imediat privirea. Margaret se putea teme de violenţa unei firi impulsive pe cate o trăda o asemenea privire, dar asta n-o împiedica să aibă o încredere nemărginită în fratele regăsit. Dimpotrivă, înţelegerea ce se stabilise de la început între ei îi încălzea sufletul.
De-abia acum, din sentimentul de uşurare pe care-l avea în prezenţa lui Frederick, îşi dăduse seama câtă răspundere apăsase pe umerii ei. El îşi înţelegea părinţii – firile şi slăbiciunile lor, având totuşi cea mai mare grijă să nu-i jignească sau să nu le rănească sentimentele.
Părea să ştie din instinct când exuberanţa naturală a comportării şi conversaţiei lui va irita profunda deprimare a tatălui, ori ar putea chiar alina suferinţele mamei. Dacă simţea că dispoziţia lor ori momentul nu erau potrivite, devenea pe dată plin de răbdare şi dăruire, precum cea mai minunată infirmieră. Margaret simţea aproape că îi dădeau lacrimile, când el făcea câte o aluzie la zilele copilăriei lor din New Forest; nu le uitase defel şi nu uitase nici Helstone – în timpul cât rătăcise prin ţări îndepărtate şi printre străini. Ea îi putea vorbi despre locurile de acolo, fără teamă că l-ar putea plictisi. Îi fusese teamă de venirea lui, chiar în timp ce tânjea după el; simţea că cei şapte sau opt ani o schimbaseră în asemenea măsură, încât, uitând cât de mult din vechea Margaret dăinuia încă
în ea, îşi spusese că, dacă ea se schimbase atâta în gusturi şi simţăminte, deşi rămăsese acasă, existenţa lui zbuciumată, pe care n-o cunoştea prea bine, probabil că îl transformase cu totul pe 276
adolescentul înalt, în uniformă de elev de marină, la care îşi amintea că privea cu o veneraţie fermecată. Numai că, în timpul cât fuseseră
departe unul de celălalt, diferenţa de vârstă, ca şi alte deosebiri dintre ei, se mai atenuaseră.
Astfel că tot chinul acestor zile se mai uşurase pentru Margaret.
Prezenţa lui Frederick era acum singurul punct luminos în viaţa ei.
Timp de câteva ceasuri, mama ei se simţi mai bine, datorită
prezenţei fiului. Îi ţinea mâna în mâinile ei; nu îi dădu drumul nici atunci când adormi; şi Margaret trebui să-l hrănească pe Frederick ca pe un copilaş, căci nu şi-ar fi mişcat un deget, ca să nu-şi tulbure mama. Doamna Hale se trezi în mijlocul acestei scene; îşi mişcă
încet capul pe pernă şi zâmbi copiilor ei, înţelegând ce făceau şi pentru ce procedau astfel.
— Sunt foarte egoistă, spuse ea; dar n-o să mai dureze mult.
Frederick se aplecă şi sărută mâna firavă din mâna lui.
Starea aceasta de linişte nu putea dăinui prea multe zile, poate nici măcar prea multe ore; şi doctorul Donaldson i-o spuse lui Margaret. După plecarea bunului doctor, ea se furişă jos la Frederick, care în timpul vizitei acestuia rămăsese ascuns în salonaşul din spate, unde dormea de obicei Dixon, dar care acum devenise camera lui.
Margaret îi repetă vorbele doctorului Donaldson.
— Nu cred, exclamă el. E foarte bolnavă şi s-ar putea să fie în stare gravă, în mare primejdie; dar nu-mi pot închipui că ar putea arăta aşa cum arată, dacă ar fi pe moarte. Margaret, ar trebui s-o mai consulte cineva – un doctor de la Londra. Nu te-ai gândit să
chemi un doctor din Londra?
— Ba da, spuse Margaret, de mai multe ori. Dar nu cred că ar folosi la ceva. Şi, trebuie să-ţi spun, nu avem prea mulţi bani ca să
putem aduce un medic renumit de la Londra şi sunt încredinţată că
doctorul Donaldson nu-i mai prejos decât cei mai buni – dacă nu chiar egalul lor.
Frederick începu să păşească nestăpânit în lungul şi în latul camerei.
— În Cadiz mă bucur de credit, spuse el, dar nu şi aici, din cauza păcătoasei schimbări a numelui. De ce a plecat tata din Helstone?
Aici a fost greşeala.
— N-a fost nicio greşeală, spuse Margaret cu tristeţe. Şi, mai ales, 277
ai grijă să nu audă cumva tata ce-ai spus acum. Văd şi aşa că îl chinuie gândul că mama nu s-ar fi îmbolnăvit dacă am fi rămas în Helstone şi doar ştii ce teribilă putere de autoînvinuire are tata!
Frederick se tot mişca de colo până acolo, de parcă ar fi fost pe puntea de cart. În cele din urmă se opri chiar în faţa lui Margaret şi, timp de o clipă, privirea îi cercetă înfăţişarea vlăguită, plină de deznădejde.
— Micuţa mea Margaret! spuse cu glas mângâietor. Să sperăm până la capăt. Biată fetiţă! Cum, ai chipul înlăcrimat? Să ştii că eu am speranţă. Da, în ciuda tuturor doctorilor. Nu te pierde cu firea, Margaret şi ai curajul să speri!
Margaret încercă să spună ceva, dar vocea îi era înăbuşită şi slabă:
