— Nu-mi place la Milton, spuse doamna Hale. Edith are dreptate când spune că sunt atât de bolnavă numai din cauza fumului.
Margaret tresări la auzul acestor cuvinte. Tatăl ei tocmai intrase în odaie şi tare mult ar fi dorit ca vaga lui impresie că aerul din Milton vătămase sănătatea soţiei sale să nu se adâncească – să nu fie confirmată prin nimic. Nu ştia dacă el auzise sau nu vorbele doamnei Hale; dar începu să vorbească repede despre orice altceva, fără să-şi dea seama că în urma tatălui ei intrase şi domnul Thornton.
— Mama mă învinuieşte că am dobândit o anumită vulgaritate de când am venit în Milton.
„Vulgaritatea” de care vorbea Margaret se referea doar la folosirea cuvintelor locale şi cuvântul era o consecinţă a discuţiei pe care tocmai o avuseseră. Dar fruntea domnului Thornton se înnegură; şi Margaret îşi dădu seama deodată cât de greşit i-ar fi putut el înţelege vorbele; astfel încât, din dorinţa firească şi plină de bunăvoinţă de a nu pricinui suferinţe inutile, făcu efortul să păşească spre el şi, cu un salut uşor, continuă, adresându-i-se mai cu seamă lui:
— Ce părere ai, domnule Thornton, deşi „spărgător de grevă” nu sună prea frumos, nu-i aşa că este expresiv? M-aş putea oare lipsi de el, atunci când vorbesc despre ceea ce reprezintă? Dacă e vulgar să foloseşti cuvinte locale, înseamnă că eram foarte vulgară pe când trăiam în regiunea noastră de pădure – nu-i aşa, mamă?
Era ceva neobişnuit la Margaret să impună altora un subiect de conversaţie; dar, în cazul acesta, dorea atât de mult să-l ferească pe domnul Thornton de supărarea pricinuită de vorbele auzite întâmplător, încât abia după ce termină de vorbit se înroşi toată, mai ales că domnul Thornton nici nu păru să înţeleagă exact ce voise ea 265
să-i spună, ci trecu pe lângă ea, rezervat şi ceremonios, îndreptându-se spre doamna Hale.
La vederea lui, doamna Hale îşi aminti că dorea să fie vizitată de mama lui şi să i-o încredinţeze pe Margaret, ca să aibă grijă de ea.
Margaret, roşie şi tăcută, vexată şi ruşinată de dificultatea de a rămâne la locul ei şi de a-şi păstra calmul inimii atunci când domnul Thornton se afla prin apropiere, auzi rugămintea şoptită a mamei ca doamna Thornton să vină s-o vadă; să vină cât de curând; a doua zi, dacă s-ar putea. Domnul Thornton îi făgădui că va veni – mai stătu puţin de vorbă şi îşi luă apoi rămas bun; şi dintr-o dată, gesturile şi vocea lui Margaret părură să scape din strânsoarea unor lanţuri nevăzute. Nu o privise niciun moment; şi totuşi, grija cu care ochii lui o evitau arăta că, într-un fel, ştia cu exactitate unde privirea lui i-ar putea descoperi făptura. Dacă vorbea, nu dădea niciun semn că
ar asculta-o; şi totuşi ceea ce el spunea imediat, indiferent cu cine vorbea, era marcat de spusele ei; uneori era chiar un răspuns direct la o remarcă a ei, dar dat altcuiva, ca şi când nu ar fi fost sugerat de ea. Toate acestea nu denotau o proastă creştere provenită din neştiinţă; ci o proastă creştere voită, provenită dintr-o profundă
jignire. Voită doar pe moment; regretată mai târziu. Dar niciun plan complicat, nicio şiretenie minuţioasă nu i-ar fi folosit atât de mult.
Margaret începu să se gândească la el mai mult decât o făcuse vreodată; nu cu vreo urmă din ceea ce se cheamă iubire, ci regretând că îl rănise atât de profund – şi dorind din tot sufletul, stăruitor, să
revină la situaţia dinainte, de prietenie între potrivnici; căci descoperise că, pentru ea, ca şi pentru restul familiei, el ocupase, locul unui prieten. În comportarea ei faţă de domnul Thornton se observa o smerenie, ca şi când şi-ar fi cerut o iertare mută pentru vorbele prea aspre, care nu fuseseră decât reacţia ei la faptele din ziua răzmeriţei.
Dar vorbele acelea, pe el îl duruseră mult. Îi răsunau în urechi; şi era mândru de simţul lui de dreptate, care îl făcea să arate atâta bunăvoinţă faţă de părinţii ei. Se bucura că are tăria să dea ochii cu ea, ori de câte ori se gândea la vreun mod de a le face o plăcere părinţilor ei. Se gândise că îi displăcea să vadă o fiinţă care-l jignise atât de tare; dar se înşelase. Simţea o plăcere dureroasă să se afle în aceeaşi încăpere cu ea şi să-i simtă prezenţa. Nu prea se pricepea însă să-şi analizeze propriile motive şi se înşela, aşa cum am mai 266
spus.
267
CAPITOLUL XXX
ÎN SFÂRŞIT ACASĂ
„Şi pasărea cea mai mâhnită găseşte o clipă să cânte.”
R SOUTHWELL
„Nu înfăşură în straie vreo tainică durere Şi copleşit de norii amintirii,
Nu-ţi pleca fruntea! Eşti acasă!”
F.D. HEMANS
ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE, doamna Thornton veni să o viziteze pe doamna Hale, care se simţea mult mai rău. În timpul nopţii se petrecuse una dintre acele subite înrăutăţiri ale sănătăţii – un pas mare şi vizibil spre moarte; până şi membrii propriei ei familii se speriaseră cât de cenuşii şi de scofâlcite arătau trăsăturile ei, după
douăsprezece ore de suferinţă. Doamna Thornton – care n-o mai văzuse de câteva săptămâni – se îmblânzi deodată. Venise numai pentru că i-o ceruse fiul ei, ca o favoare personală, dar plină de întreaga trufie şi amărăciune pe care le nutrea faţă de cei din familia lui Margaret. Se îndoia până şi de faptul că doamna Hale era cu adevărat bolnavă; şi se întreba de ce oare, decât doar pentru a satisface o toană de moment a acestei doamne, trebuia să-şi întrerupă ea treburile zilnice şi să vină s-o viziteze, îi spuse în faţă
fiului ei că, dacă ar fi fost după ea, nici nu s-ar fi apropiat vreodată
de casa lor; că ar fi fost mai bine ca el să nu îi fi cunoscut niciodată; şi că nu vedea de ce au trebuit să fie inventate limbi atât de nefolositoare ca latina şi greaca. Domnul Thornton răbdă vorbele ei în tăcere; dar când termină cu ocărâtul limbilor moarte, îşi repetă
liniştit dorinţa, exprimată scurt, concis şi hotărât ca ea s-o viziteze pe doamna Hale la ora stabilită, ca fiind cea mai potrivită pentru bolnavă. Doamna Thornton se supuse dorinţei fiului ei fără niciun chef, mândri însă în sinea ei că el se purta astfel; şi având aceleaşi sentimente exagerate ca şi el despre marea generozitate care-l 268
împingea să păstreze legăturile cu familia Hale.
În timp ce se gândea că generozitatea lui nu era decât slăbiciune (căci în general nu privea cu ochi buni virtuţile legate de sensibilitate), că domnul şi doamna Hale nu meritau decât dispreţ şi că Margaret nu-i plăcea deloc, o izbi deodată până la nefiinţă umbra întunecată lăsată de aripa morţii. Doamna Hale – mamă ca şi ea – o femeie mult mai tânără decât ea – zăcea acolo, pe patul de pe care nu mai exista nicio urmă de speranţă că se va mai ridica vreodată. Zilele şi nopţile se vor perinda fără ca ea să-şi mai dea seama, în camera aceasta cu obloanele coborâte; nu va mai putea face nimic, dar uneori câte o mişcare; va auzi doar şoapte uşoare şi apoi vor urma tăceri prelungi; şi totuşi, această viaţă monotonă încă mai părea peste puterile ei!
Când intră doamna Thornton, voinică şi plină de viaţă, doamna Hale rămase nemişcată, deşi expresia de pe chipul ei arăta că ştia cine venise. Dar, timp de câteva clipe, nu deschise nici măcar ochii.
Când îşi ridică privirea, ochii îi erau grei de lacrimi; apoi, în timp ce mâna lipsită de vlagă dibuia pe aşternut ca să atingă degetele lungi şi ferme ale doamnei Thornton, spuse, de-abia suflând – încât doamna Thornton trebui să se aplece ca s-o audă:
— Margaret… şi dumneata ai o fiică… sora mea e în Italia. Îmi va rămâne copila orfană… într-un loc străin… dacă mor… ai vrea să..
Şi privirea ei înceţoşată, rătăcită, rămase ţintuită pe chipul doamnei Thornton, cu o intensitate plină de regrete. Timp de o clipă, chipul acesteia rămase neînduplecat; sever şi netulburat; – ba nu, Dacă ochii bolnavei nu ar fi fost împăienjeniţi de lacrimile ce-i umpleau cu încetul, ar fi putut vedea cum un nor întunecat îi umbrea expresia distantă. Şi nu gândul la fiul ei sau la Fanny, fiica în viaţă, îi mişcă în sfârşit inima; ci o amintire trezită de felul cum era aranjată odaia – gândul la fetiţa pe care o pierduse – un pruncuşor încă – cu mulţi ani în urmă – se strecură ca o rază de soare, topind învelişul de gheaţă sub care se ascundea o femeie cu adevărat simţitoare.
— Vrei să-i fiu prietenă fiicei dumitale, spuse doamna Thornton cu glasul ei măsurat, care nu i se înmuiase odată cu inima, ci rămăsese clar şi distinct.
Doamna Hale, cu privirea încă aţintită pe chipul doamnei Thornton, strânse mâna ce se odihnea sub mâna ei, pe cuvertură.
269
Nu putea vorbi. Doamna Thornton oftă:
— Îi voi fi o prietenă adevărată, dacă va fi nevoie. Dar nu o prietenă afectuoasă. Nu pot face asta („pentru ea” fu pe punctul de a adăuga, dar se înduioşă văzând bietul chip chinuit). Nu-mi stă în fire să-mi arăt afecţiunea, chiar atunci când ea există şi, în general, nu dau sfaturi. Totuşi, la rugămintea dumitale – dacă-ţi poate aduce mângâiere – îţi făgăduiesc s-o fac.
Urmă un răgaz de tăcere. Doamna Thornton era prea cinstită
