Şi toată dimineaţa, ea nu mai stătu locului o clipă, tânjind după
puţină odihnă, copleşită de vârtejul atâtor treburi legate de tristul eveniment. Spre seară, Dixon îi spuse:
— Am făcut-o, domnişoară. Îmi era tare teamă pentru domnul, să
nu-l doboare supărarea. Toată ziua a rămas lângă biata doamnă; şi când am ascultat la uşă, l-am auzit cum îi vorbea şi îi tot vorbea, de parcă ar fi fost vie. Când am intrat, a tăcut, dar părea tare încurcat.
282
Aşa că mi-am zis că ar fi bine să-l trezească cineva; şi, chiar dacă la început o să aibă un şoc, poate că după aia o să fie mai bine. Aşa că
m-am dus şi i-am spus că, după părerea mea, domnişorul Frederick nu e în siguranţă aici. Şi aşa şi e. Nu mai departe decât marţi, când am ieşit din casă, am întâlnit un om din Southampton – primul pe care-l văd de când am venit în Milton; cred că nu prea au drum pe-aici, prin părţile din nord. Ştii, era tânărul Leonards, fiul bătrânului Leonards, postăvarul şi cel mai mare neisprăvit din lume
– din pricina lui, taică-său aproape că era să moară de supărare –
care a fugit pe mare. Nu l-am putut înghiţi niciodată. Ştiu că era pe bordul lui „Orion”, împreună cu domnişorul Frederick; deşi nu-mi aduc aminte dacă era şi în timpul răzmeriţei.
— Te-a recunoscut? întrebă Margaret degrabă.
— Păi, tocmai asta-i partea proastă. Nu cred că m-ar fi recunoscut, dacă n-aş fi fost atât de nesăbuită să-l strig. Era cineva din Southampton printre străini, că altfel n-aş fi ajuns niciodată să
mă bat pe burtă cu un neruşinat şi un pierde-vară ca el. Zice:
„Domnişoara Dixon! cine s-ar fi gândit că o să te întâlnesc pe-aici?
Da poate că greşesc, şi poate că nu mai eşti domnişoara Dixon?” Aşa că i-am zis că sunt tot nemăritată, cu toate că aş fi avut prilejul să
mă mărit dacă n-aş fi fost atât de mofturoasă. A fost destul de politicos, zicând că nu se îndoia de fel. Da’ nu mă las eu luată peste picior de un netrebnic ca el şi i-am şi zis-o; şi, ca să fim chit, l-am întrebat ce face taică-său (care l-a dat afară din casă), de parcă erau în cele mai bune relaţii. Aşa că, vrând să-mi facă în ciudă – că ne ieşiserăm cu totul din fire, tot purtându-ne atât de frumos unul cu altul – a început să întrebe de domnişorul Frederick şi a zis că vai, cum a dat de belea (ca şi când beleaua domnişorului Frederick l-ar spăla de păcate pe George Leonards, sau l-ar face să arate altfel decât un ticălos înrăit ce e) şi că, dacă o să fie prins, or să-l spânzure pentru răscoala de pe vas, şi că s-a pus o recompensă de o sută de lire pentru cine l-o prinde şi că a făcut familia de râs – le-a zis pe toate numai ca să-mi facă în ciudă, draga mea, pentru că pe vremuri, în Southampton, l-am ajutat pe bătrânul Leonards să-l scarmene bine pe George. Aşa că am zis şi eu că, după câte ştiu, mai sunt şi alte familii care au mai multe motive să roşească din pricina fiilor lor şi să fie mulţumite dacă aceştia îşi câştigă cinstit traiul departe de casă. La care mi-a răspuns, ca un neruşinat ce e, că are 283
situaţie de încredere şi că, dacă ştiu pe cineva, vreun amărât de tânăr care a apucat-o pe căi greşite şi vrea să se cuminţească, nu ar avea nimic împotrivă să-l la sub protecţia lui. El! Păi el ar strica şi un sfânt. Nu m-am mai simţit de ani de zile atât de păcătoasă ca atunci când stăteam de vorbă cu el, zilele trecute. Îmi venea să plâng că
nu-l puteam jigni mai tare, iar el îmi zâmbea şi lua de bune complimentele; şi nu părea că-i pasă nici cât negru sub unghie de ce-i spuneam, iar eu eram întărâtată la culme de vorbele lui.
— Dar nu i-ai spus nimic despre noi – despre Frederick – nu-i aşa?
— Nici gând, o încredinţă Dixon. N-a avut amabilitatea să mă
întrebe unde stau; şi, chiar dacă m-ar fi întrebat, tot nu i-aş fi spus.
Nici eu nu l-am întrebat de situaţia strălucită pe care o are. Aştepta autobuzul care a venit chiar atunci şi el i-a făcut semn să oprească.
Dar, ca să mă întărâte şi mai tare, s-a întors spre mine când era gata să se urce şi mi-a zis: „Domnişoară Dixon, dacă mă ajuţi să-l prind pe locotenentul Hale, o să împart recompensa cu dumneata. Ştiu că
ţi-ar plăcea să fim parteneri, nu-i aşa? Nu te ruşina şi spune da”. Şi a sărit în autobuz şi i-am văzut mutra, cum se chiora la mine şi rânjea încântat că avusese ultimul cuvânt.
După ce Dixon îi povesti toată tărăşenia, Margaret se simţi tare îngrijorată.
— I-ai spus lui Frederick? întrebă ea.
— Nu, spuse Dixon. Eram prea tulburată la gândul că ticălosul de Leonards e în oraş; da’ aveam atâtea pe cap, că nici nu m-am gândit la întâmplarea asta. Da’ când l-am văzut pe domnul şezând atât de pierit şi cu privirea în gol, mi-am zis că poate o să-şi mai revină
oleacă dacă o să trebuiască să cugete niţel la siguranţa domnişorului Frederick. Aşa că i-am povestit totul şi tare m-am ruşinat când a trebuit să-i spun cum a vorbit un tânăr cu mine. Şi i-a făcut bine. Şi dacă-i vorbă să nu afle nimeni de venirea domnişorului Frederick, bietul de el o să trebuiască să plece înainte de a sosi domnul Bell.
— Oh, nu mă tem de domnul Bell; dar mi-e teamă de Leonards.
Trebuie să-i spunem şi lui Frederick. Dar, cum arată acest Leonards?
— E un bărbat urât, domnişoară, poţi să fii sigură. Are nişte favoriţi cu care mi-ar fi ruşine să umblu – favoriţi roşii ca focul. Şi, 284
cu toate că s-a lăudat cu situaţia lui, de încredere, era îmbrăcat în barchet, ca un om de rând.
Era clar că Frederick trebuia să plece. Să plece tocmai când îşi reluase locul în familie şi făgăduise să fie sprijinul şi nădejdea tatălui şi surorii sale. Să plece tocmai acum când grija faţă de maică-sa, în ultimele ei clipe şi durerea pierderii suferite îi legaseră
prin dragostea ce uneşte oamenii când sunt puşi în faţa morţii. Şi pe când Margaret chibzuia la toate astea, aşezată lângă focul din salon,
– la neliniştea şi la tulburarea tatălui ei, sub apăsarea acestei noi temeri de care nu pomenise încă – Frederick intră, mai puţin vioi, dar mai liniştit, căci intensitatea extremă a durerii se mai potolise.
Se apropie de Margaret şi o sărută pe frunte.
— Ce palidă eşti, Margaret! spuse cu glas scăzut. Te-ai gândit la noi toţi şi nimeni nu s-a gândit la tine. Întinde-te pe sofa – că doar n-ai nimic de făcut.
— Tocmai asta-i partea proastă, şopti Margaret întristată.
Dar se întinse pe sofa, iar fratele ei îi acoperi picioarele cu un şal şi se aşeză pe jos, lângă ea; şi începură să vorbească cu glasul stins.
Când Margaret îi repetă ce-i spusese Dixon despre întâlnirea cu tânărul Leonards, Frederick îşi strânse buzele, consternat.
— Aş vrea să am o discuţie cu individul ăsta. E cel mai prost marinar ce-a pus vreodată piciorul pe bordul unei corăbii – şi unul dintre cei mai mari ticăloşi. Spune, Margaret, cunoşti toată situaţia?
