Până când soarta-ţi o voi împărtăşi şi eu.”
H. KING
CASA PĂREA CIUDAT de liniştită după toată spaima şi agitaţia zgomotoasă de dinainte. Tatăl ei avusese grijă să o aştepte o gustare întăritoare la întoarcere; şi apoi se aşezase, iarăşi în scaunul lui obişnuit, pentru a reîncepe, copleşit de tristeţe, să viseze cu ochii deschişi. Dixon o chemase pe Mary Higgins, ca să aibă pe cine bombăni şi îndruma la bucătărie; şi nu bombănea mai puţin furioasă, cu toate că o făcea în şoaptă; căci i s-ar fi părut lipsă de respect să vorbească cu glas tare atâta timp cât aveau un mort în casă. Margaret se hotărâse să nu-i pomenească nimic tatălui ei despre spaima cumplită pe care o trăsese în gară. Nu ar fi folosit la nimic; totul se terminase cu bine; singurul lucru de temut era ca nu cumva Leonards să facă rost – de bani ca să pornească pe urmele lui Frederick şi să-l hăituiască la Londra. Dar nu prea existau şanse să-şi pună în practică planul; şi Margaret se hotărî să nu se mai frământe gândindu-se la un lucru pe care nu-l putea influenţa.
Frederick ştia şi singur să se ferească; şi, peste o zi, cel mult două, se va afla în siguranţă, departe de Anglia.
— Cred că mâine o să primim vreo veste de la domnul Bell, spuse Margaret.
— Da, adeveri tatăl ei, aşa cred şi eu.
— Dacă poate să vină, mâine seară ar trebui să fie aici.
— Dacă nu poate, o să-l rog pe domnul Thornton să vină cu mine la înmormântare. Nu pot să mă duc singur. M-ar doborî.
— Nu-l ruga pe domnul Thornton, tată. Lasă-mă să vin eu cu dumneata, spuse Margaret precipitat.
— Tu? Draga mea, dar de obicei femeile nu merg la înmormântări.
297
— Nu; pentru că nu se pot stăpâni. Femeile de condiţia noastră
nu merg, pentru că nu îşi pot controla emoţiile şi le e totuşi ruşine să
şi le arate în public. Femeile sărace se duc însă şi nu le pasă dacă le vede lumea copleşite de durere. Îţi făgăduiesc, tată, că dacă mă laşi să vin n-o să ai motiv să-ţi pară rău. Nu chema un om străin, lăsându-mă pe mine deoparte. Dragă tată, dacă domnul Bell nu poate veni, o să merg eu. Iar dacă vine, n-o să mă împotrivesc voii dumitale.
Domnul Bell nu putu veni – suferea de gută. Trimise o scrisoare deosebit de plină de simţire, în care îşi exprima toată părerea de rău că nu putea participa. Nădăjduia că îi va putea vizita în curând, dacă
le va face plăcere; proprietăţile lui din Milton aveau nevoie de supraveghere şi agentul îi scrisese că prezenţa lui era absolut necesară; până acum, evitase pe cât putuse să se apropie de Milton; dar acum, singurul lucru care-l putea face să accepte ideea acestei vizite era gândul că-l va vedea şi poate că îl va putea mângâia puţin pe vechiul său prieten.
Margaret îşi dădu foarte multă osteneală încercând să-şi convingă
tatăl să nu-l invite pe domnul Thornton la înmormântare. Simţea că
n-o să poată îndura. În seara dinaintea înmormântării, sosi un bilet plin de morgă pentru domnişoara Hale, din partea doamnei Thornton, comunicându-i că, la dorinţa fiului ei, trăsura lor va urma cortegiul mortuar, dacă nu vor avea nimic împotrivă. Margaret îi citi tatălui ei biletul.
— Oh, ce rost au aceste formalităţi, spuse ea. Hai să mergem singuri – doar dumneata şi cu mine, tată. Nu le pasă de noi, căci altfel s-ar fi oferit să vină el însuşi şi nu să trimită doar o trăsură
goală.
— Credeam că nu doreai în niciun caz prezenţa lui, Margaret, spuse domnul Hale întrucâtva surprins.
— Şi nici nu doresc. Nu vreau să vină deloc; şi, mai cu seamă, n-aş fi vrut să-l chemăm noi. Dar nu mă aşteptam din partea lui să-şi bată astfel joc de doliul nostru.
Şi îşi uimi tatăl izbucnind în plâns. Fusese atât de potolită în durerea ei, atât de grijulie faţă de ceilalţi, atât de blândă şi răbdătoare, încât bietul om nu înţelegea nimic din purtarea nestăpânită din seara aceea; şi văzând cu câtă duioşie încerca tatăl ei s-o liniştească, începu să plângă şi mai tare.
298
Petrecu o noapte atât de proastă, încât nu era câtuşi de puţin pregătită pentru îngrijorarea pe care i-o stârni scrisoarea lui Frederick. „Domnul Lennox nu era în oraş; un funcţionar din biroul lui îi spusese că se va întoarce cel mai târziu marţea următoare; că
s-ar putea să vină chiar luni. Aşa că, după ce chibzuise bine, Frederick hotărâse să mai rămână încă o zi sau două la Londra. Îi trecuse prin cap să se întoarcă la Milton; ispita, fusese foarte mare; dar gândul că domnul Bell stătea la ei, ca şi panica din ultimul moment de la gară, îl deciseră să rămână în Londra. Margaret putea fi sigură că va lua toate măsurile de precauţie pentru a nu fi descoperit de Leonards.”
Oftă uşurată că primise scrisoarea când tatăl ei se afla în camera mamei. Dacă ar fi fost de faţă, i-ar fi cerut să i-o citească cu glas tare; şi nu era greu de ghicit cât de mult s-ar fi speriat şi ce griji şi-ar fi făcut, încât nu vedea cum l-ar fi putut linişti. Nu o îngrijora atât faptul că Frederick rămăsese la Londra, cât aluziile lui că fusese recunoscut în ultimul moment la Milton şi posibilitatea de a fi fost urmărit, ceea ce îi dădea fiori reci; cum ar fi reacţionat oare tatăl ei la această veste? Margaret se căi acum că sugerase şi stăruise chiar, ca Frederick să-l consulte pe domnul Lennox. Pe moment, păruse doar o întârziere mică – adăuga prea puţin la şansele, aparent minime, de a fi recunoscut; şi totuşi, toate câte se întâmplaseră după aceea arătau cât de nepotrivit fusese acest demers. Se străduia să-şi înăbuşe părerea de rău faţă de ceea ce nu se mai putea schimba; să
nu se mai învinuiască întruna că propusese un lucru ce păruse pe moment să aibă rost, dar pe care evenimentele ulterioare îl dovediseră primejdios. Dar tatăl, ei era prea abătut sufleteşte şi prea năruit trupeşte ca să poată înfrunta regretele faţă de ceva ce nu mai putea fi schimbat. Margaret îşi adună toate forţele. Tatăl ei părea să
fi uitat că aveau motive temeinice să aştepte o scrisoare de la Frederick în dimineaţa aceea. Era copleşit de un singur gând – că
ultima rămăşiţă pământească a soţiei sale urma să fie dusă departe de el, ascunsă pentru totdeauna vederii lui. Tremura jalnic în timp ce unul din oamenii de la pompele funebre îi aranja hainele de doliu.
O privi gânditor pe Margaret; şi, când omul termină, se îndreptă
clătinându-se spre ea şi murmură:
— Roagă-te pentru mine, Margaret. Nu mai am putere. Nu mă mai pot ruga. Or s-o ia în curând. Încerc să rabd, crede-mă că încerc.
299
Ştiu că e voia Domnului. Dar nu pot să înţeleg de ce a murit.
Roagă-te, Margaret, să dobândesc destulă credinţă ca să mă pot ruga. Sunt la mare strâmtoare, copila mea.
Margaret, şedea lângă el în birjă, aproape ţinându-l în braţe; şi îi tot recita versetele înălţătoare care făgăduiau mângâiere divină şi textele pline de resemnare şi credinţă pe care şi le putu aminti.
Vocea nu-i tremură nicio clipă; şi dobândi ea însăşi putere prin strădaniile depuse. Buzele tatălui se mişcau după ale ei, repetând textele bine cunoscute pe măsură ce i le amintea; era cumplit, să
vezi efortul lui răbdător, plin de încordare, de a găsi puţină
