neschimbat niciun pic după ultima lui întrebare.
306
— N-am fost acolo, spuse ea încet şi cu greutate.
Şi tot acest interval de timp, nu închise ochii nici măcar o dată şi nu încetă să-şi ţină aţintită asupra lui privirea lipsită de viaţă, ca a unui somnambul.
Tocmai acest ecou monoton al primei tăgăduieli îi trezi bănuiala.
Părea că se sforţase să mintă o dată şi îşi pierduse puterea de a o mai face şi a doua oară. Inspectorul îşi vârî carneţelul la loc cu o încetineală studiată. Apoi ridică privirea; ea stătea nemişcată ca o statuie.
— Nădăjduiesc că nu veţi socoti o lipsă de respect din partea mea dacă vă voi spune că s-ar putea să fie necesar să vă fac din nou o vizită. S-ar putea să trebuiască să vă citez la anchetă, pentru ca să
prezentaţi un alibi, dacă martorii (de fapt nu era decât unul care o recunoscuse) stăruie în a susţine sub jurământ că eraţi de faţă în acea nefericită situaţie.
O privi pătrunzător. Ea continuă să rămână cu desăvârşire liniştită – fără ca pe chipul ei mândru să apară o îmbujorare sau umbra unei vinovăţii. Spera să o vadă tresărind: n-o cunoştea pe Margaret Hale. Rămase puţin fâstâcit, văzând calmul ei regesc. Da, probabil că era vorba de o confuzie de persoană. Continuă:
— E foarte puţin probabil, domnişoară, că voi fi nevoit să acţionez astfel. Sper că mă veţi scuza pentru ceea ce era de datoria mea să
fac, deşi poate aţi socotit o necuviinţă din partea mea.
Margaret îşi înclină capul spre el, în timp ce inspectorul se îndrepta către uşă. Îşi simţea buzele uscate, ţepene. Nu izbuti să
pronunţe nici măcar obişnuitele cuvinte de rămas-bun. Dar, deodată, făcu câţiva paşi spre uşa biroului şi o deschise, conducându-l la ieşirea din faţă şi deschizându-i larg uşa. Rămase cu privirea aţintită asupra lui, până când îl văzu îndepărtându-se.
Închise apoi uşa şi se întoarse în birou; la jumătatea drumului se opri, făcu repede cale-ntoarsă şi, într-un impuls nestăpânit, încuie uşa pe dinăuntru.
Apoi reveni în birou, se opri – se clătină – se opri iar – se legănă în loc şi căzu jos, leşinată.
307
CAPITOLUL XXXV
ISPĂŞIRE
„Nu-i prea gingaşă depănare.
Totuşi urcă spre soare”
DOMNUL THORNTON nu se mişcă de lângă domnul Hale. Simţea că tovărăşia lui îi făcea plăcere; şi era mişcat de aviditatea cu care-l implora, mai mult din ochi, să mai stea – şi un jalnic „Nu pleca încă”, pe care bietul om îl pronunţa când şi când. Se mira că Margaret nu se mai întoarce; dar nu zăbovea în nădejdea că ar mai putea s-o vadă. Pe moment – şi în prezenţa unui om care simţea din plin nimicnicia vieţii pe pământ – era reţinut şi la locul lui. Părea extrem de interesat de tot ce spunea domnul Hale
„Despre moarte şi despre pacea profundă, Şi despre mintea ce-n somn se cufundă.”
Lucru ciudat, prezenţa, domnului Thornton avea puterea de a-l face pe domnul Hale să-şi dezvăluie gândurile tainice pe care le ţinea ascunse chiar şi faţă de Margaret. Compasiunea ei ar fi fost poate prea acută şi s-ar fi manifestat poate cu o intensitate prea mare; şi poate că el se temea de propria-i reacţie în faţa ei, sau poate că, în mintea lui speculativă, îndoielile apăreau în clipe ca acestea, stăruind să fie transformate în certitudini; şi ştia că ea ar da înapoi în faţa unor astfel de îndoieli – ba chiar şi în faţa lui, văzându-l în stare să le dea viaţă –; indiferent de motivul pentru care o făcea, se putea despovăra mai uşor faţă de domnul Thornton decât în prezenţa ei, de toate gândurile, închipuirile şi temerile ce-l torturau.
Domnul Thornton vorbea foarte puţin; dar cu fiecare frază, încrederea şi respectul domnului Hale creşteau. Dacă el lăsa neexprimată până la sfârşit o profundă suferinţă de care-şi amintea, domnul Thornton o completa cu două-trei cuvinte, dovedind ce adânc îi pătrunsese sensul. Dacă era vorba despre o îndoială – o temere – o nesiguranţă ce-şi căuta sprijin şi nu găsea – căci ochii îi erau prea plini de lacrimi – domnul Thornton, în loc, să rămână
308
surprins, părea să fi cunoscut şi el acea stare şi izbutea să-i arate o rază de lumină în locurile cele mai sumbre. Deşi om de acţiune, luând parte la marea luptă pentru existenţă, în fundul inimii, în ciuda voinţei lui neînduplecate şi a tuturor greşelilor săvârşite, era legat de Dumnezeu printr-o religie pe care domnul Hale nici nu o visase. Nu mai discutaseră niciodată despre astfel de lucruri; dar această unică conversaţie creă un gen de relaţii deosebite între ei; îi legă unul de altul, aşa cum nicio vorbărie goală despre lucrurile sfinte nu o poate face. Când toţi sunt admişi, cum mai poate exista o Sfântă a Sfintelor?
Şi, în tot acest timp, Margaret zăcea nemişcată, palidă ca o moartă, pe podeaua biroului! Se prăbuşise sub greutatea poverii pe care o purta. Era prea grea şi o purtase timp prea îndelungat; iar ea fusese blândă şi răbdătoare, până când, dintr-o dată, încrederea o părăsise şi bâjbâise în zadar, după ajutor! Singurul semn că
rămăsese conştientă era suferinţa ce-i încreţea fruntea. Gura –
strânsă atât de sfidător cu puţin timp înainte – îşi moleşise acum linia, lividă.
„E par che de la sua labbia si mova
Uno, spirite soave e pien damore,
Chi va dicendo a l’anima: sospira!”7
Primul semn al reîntoarcerii la viaţă îl dădu tremurul buzelor – o încercare uşoară şi mută de a vorbi; dar ochii mari erau încă închişi; şi tremurul încetă iarăşi. Apoi, sprijinindu-se slăbită pe braţe, Margaret încercă să-şi găsească stabilitatea, îşi adună puterile şi se ridică. Pieptenul îi căzuse din păr; şi, din dorinţa instinctivă de a face să dispară orice urmă de slăbiciune şi de a-şi pune rânduială în înfăţişare, începu să îl caute; din când în când, în timpul căutării, trebui să se aşeze puţin, ca să-şi recapete puterile. Stătea cu capul plecat – cu mâinile una peste alta – şi încerca să-şi amintească ce anume o îngrozise într-o asemenea măsură dar nu putea. Înţelegea doar două lucruri – că Frederick fusese, cât pe ce să fie urmărit şi 7 „Şi-pare că de pe buzele sale se mişcă
O suflare suavă şi de dragoste plină
Ce inimii îi spune: suspină!”
309
prins la Londra, nu numai pentru omor prin imprudenţă, ci şi pentru vina mult mai gravă de a fi fost capul revoltei de pe vas; şi că
ea minţise pentru a-l salva. Avea o singură mângâiere; minciuna ei îl salvase, chiar dacă numai ajutându-l să câştige timp. Dacă mâine inspectorul va veni din nou, după ce ea va fi primit scrisoarea după
care tânjea, că fratele ei e în siguranţă, ea, trufaşa Margaret, va înfrunta ruşinea şi îşi va ispăşi păcatul, recunoscând în faţa unui tribunal întreg, dacă va fi nevoie, că minţise. Dar dacă va reveni înainte de sosirea unor veşti de la Frederick; dacă va veni, după cum o ameninţase, peste câteva ore, ei bine! atunci va minţi din nou, deşi nu ştia şi nu-şi dădea seama cum va putea pronunţa acele cuvinte, după acest răgaz în care chibzuise şi îşi făcuse reproşuri, fără ca ele să îi trădeze minciuna. Dar repetându-le va câştiga timp – pentru Frederick.
Se trezi din toropeală când Dixon intră în cameră, tocmai îl condusese pe domnul Thornton până la uşă.
