piardă de clientă. Noapte bună, domnişoară.
— Noapte bună.
Şi Margaret agită clopoţelul, ca Dixon să vină să-l conducă la uşă.
Când Dixon se întoarse pe coridor, Margaret trecu iute pe lângă ea.
— Totul e bine! îi spuse, fără s-o privească; şi, înainte ca Dixon să
aibă timp să-i pună vreo întrebare, fugi pe scări în sus, intră în dormitor şi zăvorî uşa.
Se aruncă pe pat, aşa îmbrăcată cum era, prea epuizată ca să se mai poată gândi la ceva. După o jumătate de oră sau chiar şi mai mult, zăcând aşa în frigul din cameră, frântă de oboseală, simţi cu încetul cum simţurile amorţite i se înviorează. Începu atunci să-şi amintească, să facă diferite legături şi să-şi pună întrebări. Primul gând a fost că toată spaima cumplită în legătură cu Frederick luase sfârşit; că încordarea trecuse. Apoi simţi nevoia să-şi aducă aminte de toate vorbele inspectorului în legătură cu domnul Thornton.
315
Când îl întâlnise? Ce-i spusese? Ce făcuse domnul Thornton? Şi ce scria în bilet? Până când nu-şi aminti expresiile exacte, mintea ei refuză să meargă mai departe. Dar convingerea următoare la care ajunsese era destul de limpede – domnul Thornton o văzuse lângă
gara din Outwood în joia aceea fatală şi aflase apoi că ea tăgăduise să fi fost acolo. În ochii lui, era o mincinoasă. Şi chiar era o mincinoasă! Dar nu se căia în faţa lui Dumnezeu; în jurul faptului acestuia înfiorător că decăzuse în ochii domnului Thornton, nu era decât haos şi întuneric. Nu-i păsa, nici chiar în sinea ei, câte scuze ar fi putut găsi. Ele nu aveau nimic de-a face cu domnul Thornton, nu-şi închipuise vreodată că el, sau oricine altcineva, ar putea găsi motiv de suspiciune în faptul firesc de a-şi fi însoţit fratele; dar Thornton îi cunoştea adevărata minciună şi greşeală şi avea dreptul s-o judece.
— Oh, Frederick! Frederick! gemu ea, câte n-am sacrificat eu de dragul tău!
Chiar şi după ce adormi, gândurile continuară să se învârtească
în jurul aceluiaşi lucru, numai că dureros şi monstruos de exagerate.
Când se trezi, strălucirea dimineţii îi dădu o idee nouă. Domnul Thornton aflase de minciuna ei înainte de a se duce la medicul legist; ceea ce însemna că poate fusese influenţat de dorinţa de a o scuti de repetarea minciunii. Dar, cu o încăpăţânare de copil, dădu deoparte această idee. Chiar dacă era aşa, tot nu se simţea recunoscătoare faţă de el; căci decăzuse în ochii lui, chiar înainte de a-şi fi dat osteneala s-o scutească de o nouă încercare a sincerităţii, la fel de jalnică. Mai curând ar mai fi trecut prin toate acestea – ar fi jurat strâmb pentru a-l salva pe Frederick – decât să-l lase pe domnul Thornton să afle ceea ce aflase şi să se amestece astfel ca s-o salveze.
Ce ghinion să-l întâlnească pe inspector! De ce tocmai el să fi fost judecătorul de pace adus să-i ia o depoziţie lui Leonards? Ce spusese Leonards? Şi cât oare înţelesese domnul Thornton, care poate că şi aflase despre vechea acuzaţie împotriva lui Frederick, de la domnul Bell, prietenul lor comun? Dacă aşa era, atunci nu făcuse decât să-l salveze pe fiul ce sfidase legea pentru a veni la căpătâiul mamei aflate pe moarte. În cazul acesta îi putea fi recunoscătoare –
dar nu şi dacă amestecul lui fusese determinat de dispreţ. Oh! mai exista oare cineva pe lume care să aibă un motiv atât de întemeiat 316
s-o dispreţuiască? Domnul Thornton, la care se uitase până acum de sus, din înălţimea ei închipuită! Se văzu deodată la picioarele lui şi această prăbuşire o duru. Dar nu îndrăzni să meargă cu concluziile până la capăt şi să recunoască în sinea ei cât de mult preţuia respectul şi stima lui faţă de ea. Şi de câte ori ajungea la această idee, la sfârşitul unui şir lung de gânduri, se oprea, nevrând să păşească pe acest drum – nevrând să creadă în el.
Era mai târziu decât îşi închipuise, căci în frământarea din seara precedentă, uitase să întoarcă ceasul; iar domnul Hale lăsase vorbă
să nu fie trezită la ora obişnuită. Din când în când, uşa se deschidea uşor şi Dixon băga capul înăuntru. Când îşi dădu seama că
Margaret se trezise, intră înăuntru cu o scrisoare în mână.
— Iată ceva ce-o să-ţi facă bine, domnişoară. O scrisoare de la domnişorul Frederick.
— Mulţumesc, Dixon. Ce târziu e!
Vorbea cu glas nepăsător, lăsând-o pe Dixon să pună scrisoarea pe cuvertură, fără să se repeadă s-o ia.
— Vrei să iei o gustare, nu-i aşa? Ţi-o aduc într-o clipă. Ştiu că
stăpânul a şi terminat de mâncat.
Margaret nu răspunse nimic; o lăsă să plece; simţea că trebuie să
fie singură ca să poată deschide scrisoarea. În cele din urmă o deschise. Primul lucru pe care îi căzură ochii fu data la care o scrisese: cu două zile înainte. O scrisese deci atunci când făgăduise şi temerile lor ar fi putut fi evitate. Dar s-o citească întâi şi o să vadă
ce se întâmplase. Era scrisă în grabă, dar putea să înţeleagă totul. Îl văzuse pe Henry Lennox, care ştia destule despre cazul lui ca să
clatine întâi din cap şi să-i spună că riscase mult întorcându-se în Anglia, când asupra lui plana o asemenea acuzaţie din partea unei autorităţi atât de influente. Dar, după ce discutară mai amănunţit, domnul Lennox îi declarase că ar putea exista şanse de achitare, dacă afirmaţiile lui ar fi susţinute de martori demni de crezare – că, în acest caz, s-ar putea încerca o revizuire a procesului – altminteri riscul ar fi prea mare. El urma să cerceteze – şi îşi va da toată
osteneala. „M-a izbit faptul”, scria Frederick, „că recomandarea ta, surioară dragă, a avut un mare răsunet. Aşa să fie oare? Mi-a pus multe întrebări, pot să te asigur. Pare un tip inteligent, isteţ şi are o clientelă bună, judecând după firmă şi după numărul funcţionarilor ce lucrează pentru el. Dar s-ar putea să nu fie decât trucuri 317
avocăţeşti. Tocmai am găsit un pachebot pe punctul de a pleca – mă
îmbarc peste cinci minute. S-ar putea să trebuiască să mai vin în Anglia pentru această problemă, aşa încât păstrează secretul vizitei mele. O să-i trimit tatii câteva sticle cu un vin vechi de Xeres, dintr-un soi care nu se găseşte în Anglia – (din cel pe care îl am acum în faţă)! Are nevoie de aşa ceva – transmite-i toată dragostea mea –
Dumnezeu să-l binecuvânteze. Sunt încredinţat că – iată că a venit birja. P.S. – Cum am scăpat, ca prin urechile acului! Ai grijă să nu sufli nimănui că v-am vizitat – nici chiar familiei Shaw.”
Margaret cercetă plicul: pe el sta scris: „Prea târziu”. Probabil că
scrisoarea fusese încredinţată unui chelner neglijent, care uitase s-o ducă la poştă. Oh! cât de mică e puntea ce ne desparte de ispită!
Frederick era acum în siguranţă, în afara Angliei, de douăzeci, ba nu, de treizeci de ore; şi nu trecuseră decât vreo şaptesprezece ore de când ea spusese o minciună, ca să zădărnicească orice urmărire care chiar şi atunci nu ar fi dat niciun rezultat. Cât de puţină
încredere avusese! Unde era acum acel motto cu care se mândrea:
„Fais ce que dois, advienne que pourra”8? Dacă ar fi avut curajul să
spună adevărul şi să-i desfidă să afle ceea ce refuza să dezvăluie cât de uşoară i-ar fi fost inima! Nu s-ar fi simţit umilită în faţa lui Dumnezeu pentru că-şi pierduse încrederea în el; şi nici degradată
şi înjosită în ochii domnului Thornton. Tremurând jalnic, se surprinse punând acum părerea lui proastă pe acelaşi plan cu supărarea lui Dumnezeu. De ce oare îi bântuia el gândurile cu atâta stăruinţă? Care putea fi pricina? De ce-i păsa oare de părerea lui, în ciuda mândriei ei? În ciuda ei însăşi? Credea – că ar fi putut îndura gândul că îl supărase pe Dumnezeu, căci el ştia totul şi îi putea vedea pocăinţa şi o putea auzi cerând ajutor. Dar domnul Thornton
