— Greva s-a sfârşit. S-a zis cu ea de data asta. N-am de lucru pentru că nici n-am cerut. Şi n-am cerut pentru că vorbele bune-s puţine, iar ocări sunt şi aşa prea multe.
Se găsea într-o stare în care simţea un fel de plăcere morocănoasă
să răspundă în cimilituri. Dar Margaret îşi dădu seama că s-ar bucura dacă i s-ar cere să explice ce vrea să spună.
— Şi vorbele bune sunt cele…
— Când ceri de lucru. Socot că-s printre vorbele cele mai bune pe care le poate zice omu’. „Dă-mi de lucru”, înseamnă „şi o să muncesc ca un bărbat”. Astea-s vorbe bune.
— Iar vorbele rele sunt cele cu care eşti refuzat când ceri de lucru.
— Da. Vorbele rele îs când zici: „Aha, ai făcut pe grozavu’! Te-ai gândit doar la ai tăi, aşa că acum o să mă gândesc eu la ai mei. Ai făcut tot ce-ai putut pentru ei când au avut nevoie; ăsta-i felu’ tău de a te gândi la ei, iar eu o să mă gândesc la ai mei. Ai fost un prost amărât, că n-ai ştiut nici să fii mai deştept, nici să fii un prost loial.
Aşa că du-te de te spânzură. N-am de lucru pentru tine”. Astea-s vorbe rele. Eu nu-s un prost; şi chiar dacă eram, oamenii ar fi trebuit să mă înveţe cum să fiu mai deştept În felu’ lor. Poate c-aş fi învăţat, dac-ar fi încercat cineva să-mi spună ce să fac.
— Nu crezi că ar merita, vorbi domnul Hale, să-l întrebi pe fostul dumitale patron dacă nu vrea să te angajeze din nou? Poate că şansa nu e prea mare, dar e totuşi o şansă.
Higgins îşi ridică din nou ochii, privindu-l iscoditor pe domnul Hale; apoi chicoti încet, cu amărăciune.
— Domnule! dacă nu vă supăraţi, v-aş pune şi eu o întrebare sau 324
două.
— Te rog, spuse domnul Hale.
— Socot că izbutiţi cumva să vă câştigaţi pâinea. Oamenii nu prea stau în Milton de plăcere, dacă pot să stea în altă parte.
— Ai dreptate. Am ceva avere; dar m-am stabilit în Milton cu intenţia de a deveni profesor particular.
— Daţi lecţii. Mda! Socot că vă plătesc pentru lecţiile astea, nu-i aşa?
— Da, răspunse domnul Hale zâmbind. Dau lecţii ca să câştig bani.
— Şi ăi de vă plătesc vă zic ce să faceţi şi ce să nu faceţi cu banii pe care vi-i dau ca plată pentru osteneală – ca un schimb cinstit?
— Nu; fireşte că nu!
— Şi nu vă zic: „Chiar de ai un frate şi are nevoie de paralele astea pentru un ţel pe care amândoi îl socotiţi drept; da’ trebuie să
făgăduieşti că n-o să-i dai. Chiar de socoţi că e o întrebuinţare potrivită pentru paralele tale; da’ noi credem, că nu-i potrivită, aşa că, dacă le cheltuieşti în felu’ ăsta, n-o să mai avem de-a face cu tine”. Nu vă zic asta, nu-i aşa?
— Nu; bineînţeles că nu!
— Da’ aţi răbda să v-o zică?
— Ar, trebui să mă forţeze cineva foarte tare ca să ajung măcar să
mă gândesc a mă supune unei astfel de porunci.
— Nu există nimic pe lumea asta care să poată să mă forţeze, spuse Nicholas Higgins. Acu’ cred că aţi înţeles Aţi prins pontu’.
Hamper – acolo lucram înainte – sileşte pe oameni să facă legământ că n-or să dea nici măcar un bănuţ ca să ajute sindicatu’ ori să nu-i lase pe grevişti să moară de foame. N-au decât să facă legământ, urmă el cu dispreţ, că tot nu-s decât nişte mincinoşi şi nişte ipocriţi.
Şi socot că ăsta-i un păcat mic, faţă de faptu’ că împietresc inimile oamenilor, că nu-i mai ajută pe ăi mai nevoiaşi şi nici cauza cea bună şi dreaptă, împotriva ălora de au puterea în mâini. Da’ eu n-o să mă lepăd de ea, pentru toată slujba pe care poat’ să mi-o dea şi regele. Sunt membru al sindicatului; şi cred că-i singuru’ lucru care-l poate ajuta pe muncitor. Am fost şi eu grevist şi ştiu ce-i aia să
mori de foame; aşa că, dacă am un şiling, le dau lor jumătate, dacă-mi cer. Numai că nu prea ştiu de unde o să scot un şiling.
— Şi regula asta, că oamenii n-au voie să-şi aducă contribuţia la 325
sindicat, e în vigoare în toate fabricile? întrebă Margaret.
— N-aş putea spune. E o regulă nouă pe la noi şi socot c-o să-şi dea ei seama că nu pot s-o folosească. Da’ acum e în vigoare. Încetu’
cu încetu’ o să-şi dea ei seama că tirania dă naştere la minciună.
Urmă o mică pauză. Margaret şovăia dacă să-i spună sau nu ce gândea; nu ţinea să supere pe cineva care era şi aşa destul de amărât şi de abătut. În cele din urmă, nu se mai stăpâni. Dar vorba ei blândă şi purtarea şovăielnică, dovedind că nu urmărea să spună
nimic neplăcut, nu îl înfurie pe Higgins, ci doar îl nedumeri.
— Ţii minte ce zicea bietul Boucher, că sindicatul e o tiranie? Că e chiar cea mai rea tiranie. Şi ţin minte că pe atunci gândeam şi eu la fel.
Trecu destulă vreme până să răspundă Higgins. Stătea cu capul sprijinit în mâini, uitându-se în foc şi ea nu-i putea vedea expresia feţei.
Nu tăgăduiesc că sindicatu’ crede de cuviinţă să-l silească pe om, pentru binele lui însuşi. O să vorbesc deschis. Ăl de nu face parte din sindicat duce o viaţă searbădă. Da’, odată intrat, interesele lui sunt apărate mai bine decât ar putea s-o facă singur. Numai pe calea asta poate muncitoru’ să-şi dobândească drepturile. Trebuie să se unească. Cu cât îs mai mulţi membri, cu atât fiecare din ei are şanse mai mari să i se facă dreptate. Statu’ are grijă de proşti şi de nebuni; şi dacă unui om îi vine chef să facă rău vecinului, sau chiar sieşi e pus sub control, fie că-i place, fie că nu. Asta facem şi noi în sindicat.
Nu putem băga omu’ la închisoare; da’ putem să-i facem viaţa atât de grea că se vede silit, să ni se alăture şi ajunge să fie chibzuit şi folositor chiar de nu vrea. Boucher a fost tot timpu’ un prost, da’
niciodată un prost aşa de mare ca la sfârşit.
