– de ce oare tremura acum, ascunzându-şi faţa în pernă? Ce sentiment o copleşise atât de intens până la urmă?
Sări din pat şi începu să se roage îndelung, din toată inima.
Simţea că îşi găseşte liniştea şi împăcarea deschizându-şi astfel sufletul. Dar, de îndată ce prinse a cugeta iarăşi la situaţia în care se găsea, descoperi că ghimpele era tot acolo; că nu era nici destul de bună şi nici destul de pură ca să nu-i pese atunci când cineva îşi pierdea părerea bună despre ea; iar gândul că el o privea probabil cu 8 „Fă ceea ce se cuvine, orice s-ar întâmpla” (fr.).
318
dispreţ stătea între ea şi sentimentul că greşise. De îndată ce termină cu îmbrăcatul, îi duse domnului Hale scrisoarea. Aluzia la spaima de la gură era atât de vagă, încât domnul Hale trecu peste ea fără s-o observe. Într-adevăr, în afară de faptul că Frederick se îmbarcase fără să fi fost descoperit sau bănuit, el nu mai înţelesese pe moment altceva din scrisoare. De fapt, îl neliniştea acum înfăţişarea palidă a lui Margaret – care arăta de parcă ar fi fost tot timpul gata să izbucnească în plâns.
— Eşti vlăguită cu totul, Margaret. Şi nici nu e de mirare. Dar acum trebuie să mă laşi să te îngrijesc.
O convinse să se întindă pe sofa şi plecă să-i aducă un şal cu care s-o învelească. Duioşia lui o mişcă până la lacrimi; şi plânse amar.
— Biată copilă – biată copilă! – o căina el privind-o afectuos, aşa cum zăcea cu faţa la perete zguduită de suspine.
După o vreme suspinele încetară şi ea începu să se întrebe dacă
n-ar fi bine să-i povestească tatălui ei toate necazurile, descărcându-şi astfel sufletul. Dar erau mai multe motivele care o împiedicau să procedeze astfel. Singurul care o îndemna să-i mărturisească era alinarea pe care ar fi găsit-o; dar, pe de altă parte, ştia că astfel s-ar fi mărit foarte tare neliniştea tatălui ei, în cazul când Frederick ar fi trebuit să revină în Anglia; că nu-i va ieşi din minte faptul că fiul său provocase moartea unui om, chiar dacă n-o făcuse în mod voit şi nu-şi dăduse seama; că l-ar chinui tot timpul conştiinţa acestui fapt, în tot felul de forme exagerate sau deformate.
Cât despre marea ei greşeală – ar fi peste măsură de nefericit dacă ar afla cât de lipsită de curaj şi de credinţă fusese, dar în tot acest timp ar încerca să-i găsească scuze. Pe vremuri, Margaret s-ar fi dus la el atât ca la un preot, cât şi ca la un părinte, mărturisindu-i cum se lăsase ispitită şi păcătuise minţind; dar nu mai discutaseră de mult astfel de probleme; şi nu ştia cum, datorită noilor păreri, va răspunde la chemarea adâncă a sufletului ei. Nu, va păstra taina şi îşi va purta singură povara. Singură va merge în faţa Domnului şi îi va cere să-i ierte păcatele.
Şi tot singură va răbda să fie degradată în ochii domnului Thornton.
Margaret era nespus de mişcată de eforturile pline de gingăşie ale tatălui ei de a găsi subiecte plăcute de conversaţie, pentru a-i îndepărta gândurile de la ultimele evenimente. De luni de zile nu mai 319
fusese el atât de vorbăreţ, ca în acea zi. Nu o lăsa să se ridice de pe sofa. Şi chiar o jigni pe Dixon stăruind s-o servească el însuşi.
În cele din urmă, Margaret îi surâse; un zâmbet uşor şi neconvingător, dar tatăl ei se bucură văzându-l.
— Pare ciudat când te gândeşti, dar marea noastră speranţă
pentru viitor se numeşte Dolores, spuse Margaret.
Remarca semăna mai degrabă cu cele pe care le făcea de obicei tatăl ei; dar, în ziua aceea, păreau să-şi fi schimbat firile.
— Mama ei era spaniolă, din câte ştiu: ceea ce explică religia.
Tatăl ei era un presbiterian convins când l-am cunoscut. Dar ce nume dulce şi drăguţ are.
— Ce tânără e! – cu un an şi două luni mai mică decât mine. Are exact vârsta pe care o avea Edith când s-a logodit cu căpitanul Lennox. Tată, o să mergem în Spania să-i vedem.
El clătină din cap, dar spuse:
— Dacă vrei tu, Margaret. Numai că o să ne întoarcem pe urmă tot aici. Ar părea nedrept, crud faţă de mama să plecăm din Milton, iar ea să zacă aici şi să nu poată veni cu noi, când ştii că locul ăsta nu i-a plăcut niciodată. Nu, draga mea; ai să te duci tu să-i vizitezi şi ai să-mi povesteşti cum arată fiica mea din Spania.
— Nu, tată, nu merg fără dumneata. Cine ar avea grijă de dumneata cât timp aş fi plecată?
— Mi-ar plăcea să aflu care dintre noi are grijă de celălalt? Dar, dacă o să te duci, am să-l conving pe domnul Thornton să ia de două
ori mai multe lecţii. Am studia clasicii straşnic de bine. Asta mi-ar ţine tot timpul treaz interesul. Dacă vrei, te poţi duce şi la Edith, în Corfu.
Margaret nu spuse nimic o vreme. Apoi vorbi cu oarecare gravitate:
— Mulţumesc, tată. Dar nu vreau să plec. Să nădăjduim că
domnul Lennox va aranja atât de bine situaţia, încât Frederick să o poată aduce pe Dolores la noi după căsătorie. Cât despre Edith, regimentul nu mai rămâne mult timp în Corfu. Poate că o să-i vedem pe amândoi încă înainte de sfârşitul anului.
Subiectele plăcute ale domnului Hale se apropiaseră de sfârşit.
Un gând trist îl străfulgera şi rămase tăcut. Curând după aceea, Margaret spuse:
— Tată, l-ai văzut pe Nicholas Higgins la înmormântare? A fost 320
împreună cu Mary. Bietul om, şi-a arătat în felul lui compasiunea.
Are o inimă bună şi caldă, sub aparenţa aspră şi neînduplecată.
— Sunt încredinţat, replică domnul Hale. Mi-am dat seama încă
de la început, când încercai să mă convingi că nu e decât un ţesător beat. Dacă te simţi în stare să mergi, până acolo, ne vom duce mâine pe la ei.
— Oh, da! Vreau să-i văd. Noi nu i-am plătit niciun ban lui Mary –
sau, mai degrabă, după cum zice Dixon, ea a refuzat să primească.
Să plecăm imediat după masă, ca să-l prindem acasă înainte de a se duce la lucru.
Pe seară, domnul Hale spuse:
