— Mă aşteptam să vină domnul Thornton pe la noi. Ieri mi-a vorbit despre o carte şi i-am spus că aş vrea s-o văd. Zicea că o să
încerce s-o aducă astăzi.
Margaret oftă. Ştia că el nu va veni. Avea prea multă delicateţe ca să rişte s-o întâlnească, având atât de viu în minte felul cum se făcuse ea de ruşine. Doar auzindu-i numele, simţea cum îi sporeşte zbuciumul şi cum o cuprinde iarăşi starea de deprimare şi vlăguire.
Se lăsă copleşită de apatie. Deodată o străfulgeră gândul că era un fel cam ciudat de a se arăta răbdătoare, ori de a-şi răsplăti tatăl pentru grija cu care o înconjurase în ziua aceea. Aşa că se aşeză şi îl întrebă dacă nu vrea să-i citească ceva cu glas tare. Domnul Hale nu mai avea ochii atât de buni, aşa că acceptă bucuros. Ea citea frumos, cu intonaţiile cuvenite, dar dacă ar fi întrebat-o cineva la sfârşit despre ce citise, nu i-ar fi putut răspunde. O paraliza sentimentul că fusese nerecunoscătoare faţă de domnul Thornton, deoarece în cursul dimineţii refuzase, în sinea ei, sa accepte drept o amabilitate cercetările făcute la infirmerie, pentru a împiedica ancheta. Oh! cât îi era de recunoscătoare! Se purtase ca o laşă şi o mincinoasă şi îşi dovedise laşitatea şi falsitatea prin fapte pe care nu dorea să şi le mai amintească; dar îi era recunoscătoare! O cuprinse înflăcărarea, căci aflase ce putea simţi pentru un om care avea motive s-o dispreţuiască. Avea un motiv atât de justificat s-o dispreţuiască, încât nu l-ar fi putut respecta dacă ar fi ştiut că n-o priveşte cu dispreţ. Simţea o adevărată plăcere să-şi dea seama câtă
stimă are pentru el. N-ar fi putut-o împiedica să aibă acest simţământ, era singura mângâiere în mijlocul nefericirii ei.
Seara târziu, mult aşteptata carte sosi, „cu toată consideraţia 321
domnului Thornton şi cu dorinţa de a afla cum se simte domnul Hale”.
— Spune-i că mă simt mult mai bine, Dixon dar că domnişoara Hale…
— Nu, tată, îl întrerupse Margaret nestăpânită, nu-i spune nimic despre mine. Nu a întrebat de mine.
— Copila mea dragă, cum mai tremuri! exclamă tatăl ei după
câteva clipe. Trebuie să te bagi imediat în pat. Eşti tare palidă!
Margaret se supuse, deşi n-ar fi vrut să-şi lase tatăl singur.
Simţea nevoia solitudinii, după o zi în care gândise mult şi se căise şi mai mult.
A doua zi, părea să-şi fi revenit într-o mare măsură; gravitatea şi lipsa de vlagă, tristeţea şi momentele de neatenţie nu erau decât simptome fireşti în acele zile timpurii ale doliului. Dar dacă ea se simţea tot mai sănătoasă, tatăl ei părea tot mai furat de gânduri, visând la soţia pe care o pierduse şi la acea perioadă din viaţă care se sfârşise pentru totdeauna.
322
CAPITOLUL XXXVI
UNIREA NU ÎNSEAMNĂ
ÎNTOTDEAUNA PUTERE
„Pas de cioclu, rar şi-apăsat,
Bocet de jale, suspin întristat”.
SHELLEY
LA ORA STABILITĂ cu o zi înainte, porniră spre locuinţa lui Nicholas Higgins şi a fiicei sale. Noile veşminte şi faptul că ieşeau împreună, pentru primă oară după mult timp, le pricinuiau un soi ciudat de timiditate, ce le reamintea de pierderea de curând suferită.
Mergeau unul lângă celălalt, simţindu-se nespus de apropiaţi.
Nicholas stătea lângă cămin, în colţul lui obişnuit; dar obişnuita pipă lipsea. Îşi sprijinea cotul pe genunchi şi capul în mână. Nu se ridică atunci când îi văzu, dar Margaret îi citi în ochi bucuria că
veniseră.
— Staţi jos, staţi jos. Focu’ s-a stins de tot, spuse el răscolindu-l, de parcă ar fi vrut să le abată atenţia de la persoana lui.
Nu s-ar putea spune că arăta prea îngrijit, cu barba lui neagră
nerasă de câteva zile, ce-i făcea chipul să pară şi mai palid decât de obicei şi cu o jachetă având mare nevoie să fie cârpită.
— Ne-am zis că o să avem norocul să te găsim, dacă venim imediat după masă, spuse Margaret.
— Am avut parte şi noi de suferinţă, de când nu ne-am văzut, spuse domnul Hale.
— Da, da. Durerea-i mai pe săturate ca mâncarea în ultimu’ timp; cât despre mine, socot că ora mesei ţine toată ziulica; aşa că puteţi să mă găsiţi mereu.
— Dar ce, n-ai de lucru? întrebă Margaret.
— Nu, răspunse el scurt. Apoi, după o clipă de tăcere, adăugă, ridicând pentru prima oară privirile: N-am nevoie de parale. Să nu credeţi asta. Bess, biata fetiţă, păstra o mică rezervă sub pernă, ca să mi-o dea în ultima clipă; iar Mary croieşte barchet. Da’ se cheamă
323
că tot n-am de lucru.
— Îi datorăm nişte bani lui Mary, spuse domnul Hale, înainte ca Margaret să-l oprească strângându-l de braţ.
— Dacă pune mâna pe ei, o dau afară din casă. Eu o să stau între ăşti patru pereţi, iar ea o să stea afară. Asta-i tot.
— Dar trebuie să-i mulţumim cumva pentru ajutorul pe care ni l-a dat, începu din nou domnul Hale.
— Eu nu i-am mulţumit niciodată fetei dumneavoastră pentru dovezile ei de dragoste faţă de biata mea fetiţă. N-am putut găsi vorbele potrivite. Aşa c-ar trebui s-o fac acum, dacă faceţi atâta tevatură pentru mâna aia de ajutor pe care a dat-o Mary.
— Din cauza grevei nu ai de lucru? întrebă Margaret cu blândeţe.
