— V-a făcut un mare rău? întrebă Margaret.
— Da ne-a făcut. Aveam opinia publică de partea noastră, până
când el şi alţii ca el s-au apucat să se răzvrătească şi să calce legile.
Atunci s-a terminat şi cu greva.
— Şi atunci, nu era mai bine să-l fi lăsat în pace şi să nu-l fi silit să
intre în sindicat? Nu v-a fost de niciun folos; iar voi l-aţi făcut să-şi piardă minţile.
— Margaret, îi atrase atenţia tatăl ei cu glas scăzut căci văzuse norii adunându-se pe chipul lui Higgins.
— Îmi place cum vorbeşte, spuse deodată Higgins Îşi spune 326
gându’ deschis. Numai că nu înţelege ce-i sindicatu’. E o mare putere; e singura noastră putere. Ştiţi, am citit undeva o poezie despre un plug care trece cu brăzdaru’ peste o margaretă; m-a făcut să plâng pe vremea când n-aveam alte temeiuri de plâns. Da’ pun mâna în foc că flăcăul n-a oprit plugu’, chiar de-i era milă de margaretă. Avea prea multă judecată ca s-o facă. Sindicatu’ e plugu’
care pregăteşte ogoru’ pentru recoltă. Ăi de felu’ lu’ Boucher – ar fi prea mult să-l asemuiesc cu o margaretă; e ca o buruiană ce trândăveşte pe pământ – trebuie să îngăduie să fie daţi deoparte. Îs tare supărat pe el acum. Aşa că poate nu-s prea drept cu el. Aş fi în stare să trec eu însumi să trec cu plugu’ peste el, cu cea mai mare plăcere.
— De ce? Ce a mai făcut? Încă ceva?
— Bineînţeles. Omu’ ăsta-i pus pe rele. Întâi trebuie să se-nfurie ca prostu’ şi să stârnească o răzmeriţă. Apoi trebuie să stea ascuns, unde ar mai fi şi acum dacă Thornton l-ar fi urmărit până la capăt, cum nădăjduiam c-o să facă. Numa’ că lu’ Thornton, după ce şi-a atins scopu’, puţin îi pasă de răzvrătiţi, dacă-s condamnaţi ori ba.
Aşa că Boucher se furişează înapoi acasă. Şi nu se mai arată
pe-afară câteva zile. A avut atâta judecată în cap. Şi apoi, unde credeţi că se duce? Păi cum, la Hamper. Dracu’ să-l ia! S-a dus, cu mutra aia mieroasă a lui, la care îmi vine rău doar când mă uit, şi cere de lucru, ştiind foarte bine de noua regulă, legământu’ să nu mai dai un ban pentru sindicat ori pentru greviştii care mor de foame! Păi, el ar fi murit de-adevăratelea, dacă sindicatu’ nu l-ar fi ajutat la nevoie.. Aşa că s-a dus acolo şi-a făgăduit orice, şi s-a pus chezaş să facă orice – să spună tot ce ştie despre felu’ cum acţionăm noi, ca un trădător netrebnic ce e. Da’ Hamper, şi, o s-o spun în sprijinul lui şi o să-i mulţumesc până-n clipa morţii, l-a alungat pe Boucher şi n-a vrut să-l asculte – nici măcar o vorbă – deşi ăi din jur ziceau că netrebnicu’ plângea ca un copil!
— Oh! ce cumplită nenorocire! exclamă Margaret. Higgins, astăzi nu te mai recunosc. Nu-ţi dai seama că din cauza voastră a ajuns Boucher astfel, că voi l-aţi vârât în sindicat cu de-a sila – fiindcă în inima lui nu voia. Din cauza voastră a ajuns unde-a ajuns!
— A ajuns unde-a ajuns! Dar unde a ajuns?
Un sunet dogit şi ritmic începu să se audă din ce în ce mai tare pe ulicioară, până le atrase şi lor luarea aminte. Voci scăzute şi şoptite: 327
se auzea şi zgomot de paşi, dar nu repezi şi neîntrerupţi, nu înaintând, ci parcă mişcându-se în cerc, în jurul unui singur punct.
Da, se auzea zgomot clar, sacadat, de paşi, străbătând distanţa şi ajungându-le la urechi; mersul măsurat şi greoi al unor bărbaţi purtând o povară grea. Un imbold irezistibil îi făcu să se îndrepte cu toţii spre uşă; parcă erau împinşi într-acolo – nu doar dintr-o simplă
curiozitate, ci ca de un suflu solemn.
Şase oameni, dintre care trei poliţişti, mergeau prin mijlocul uliţei. Duceau pe umeri o uşă. Scoasă din ţâţâni, pe care era întins un mort; şi de pe fiecare latură a uşii cădeau într-una picături de apă. Oamenii de pe stradă se întorceau să privească şi veneau apoi să îngroaşe rândurile alaiului, fiecare punând întrebări celor ce purtau povara, întrebări la care aceştia răspundeau aproape în silă, atât de des repetaseră povestirea.
— L-am găsit în gârlă de pe câmpia din spate.
— În gârlă! – păi nu-i destulă apă în ea ca să se fi putut îneca!
— Era un om hotărât. Zăcea cu faţa în jos. Se săturase de viaţă, că doar ştiţi bine şi voi din ce pricină.
Higgins se furişă lângă Margaret şi începu să vorbească, cu o voce slabă şi ascuţită în acelaşi timp:
— Nu-i John Boucher, nu-i aşa? N-avea atâta coraj. Sigur! Nu-i John Boucher! De ce se uită cu toţii încoace? Ascultă! Îmi vâjâie urechile şi nu mai aud nimic.
Oamenii aşezară cu grijă năsălia improvizată pe nişte pietre, astfel încât toţi îl putură vedea pe nefericitul înecat – ochii sticloşi, dintre care unul pe jumătate deschis, îndreptat în sus, spre cer. Fiindcă
zăcuse în apă cu capul în jos, faţa era umflată şi albă; şi cum apa din gârlă fusese folosită la vopsit, pielea îi era pătată. Fruntea se prelungea cu un început de chelie; dar în spate părul era subţire şi lung, iar din fiecare şuviţă picura apa. Dar aşa desfigurat cum era, Margaret îl recunoscu pe John Boucher. I se părea un sacrilegiu atât de mare ca oamenii să-şi aţintească privirea asupra acestui biet chip desfigurat şi chinuit, încât, dintr-un impuls instinctiv, făcu un pas şi acoperi cu gingăşie faţa mortului cu batista. Oamenii o urmăriră
cu privirea pe când se întorcea după gestul pios pe care-l făcuse, până ajunse iarăşi lângă Nicholas Higgins, rămas nemişcat de parcă
prinsese rădăcini în locul unde stătea. Se sfătuiră între ei, apoi unul dintre oameni se îndreptă spre Higgins, care grozav ar fi vrut s-o 328
şteargă în casă.
— Higgins, tu îl cunoşteai bine! Trebuie să te duci să-i spui neveste-sii. Cu vorbe blânde, omule, da’ cât măi repede, că doar n-o să-i lăsăm aici multă vreme.
— Nu pot, gemu Higgins. Nu îmi cereţi mie. Nu pot să dau ochii cu ea.
— Tu o ştii cel mai bine, spuse omul: Am făcut destul că l-am adus până aici – acu’-i rându’ tău.
— Nu pot, repetă Higgins. Mi-e destul că l-am văzut. Nu eram prieteni buni; şi acum e mort.
— Bine, dacă nu, nu. Cineva trebuie totuşi s-o facă. E o sarcină
grea; da’, dacă nu i-o zice cineva cu binişoru’, poa’ s-o afle-n orice clipă fără să fie pregătită.
— Tată, du-te dumneata, spuse Margaret cu glas coborât.
— Dacă aş putea – dacă aş fi avut timp să chibzuiesc cum să i-o spun; dar aşa, deodată…
Margaret îşi dădu seama în clipa aceea că tatăl ei într-adevăr nu era în stare să o facă. Tremura din cap până în picioare.
