— Mă duc eu, spuse deodată.
— Fiţi binecuvântată, don’şoară, că faceţi o faptă bună; aud că-i tare bolnavă femeia şi oamenii de pe-aici nu prea ştiu multe despre ea.
Margaret ciocăni în uşa închisă; dar, dinăuntru răzbătea o mare gălăgie, de parcă în casă ar fi fost o mulţime de copilaşi neastâmpărat! aşa că nu auzi nici un răspuns; se îndoia că fusese auzită şi, cum fiece clipă de întârziere o făcea să dea înapoi, deschise uşa şi intră, închizând-o apoi şi, fără ca femeia să observe, încuind-o.
Doamna Boucher stătea pe un balansoar, de partea cealaltă a căminului prea puţin încălzit; casa arăta de parcă nu s-ar mai fi făcut curat de zile întregi.
Margaret spuse ceva, nu prea ştia nici ea ce, căci avea gâtul şi gura uscate, iar gălăgia copiilor o împiedica să se facă auzită.
Încercă din nou:
— Cum vă simţiţi, doamnă Boucher? Mi-e teamă că nu prea bine.
— N-am cum să mă fac bine, spuse ea arţăgoasă. Îs singură cu copiii ăştia, şi n-am ce să le dau ca să stea cuminţi. John n-ar fi trebuit să plece, să mă lase singură, aşa bolnavă cum sunt.
329
— A plecat de mult?
De patru zile. Nimeni n-a vrut să-i dea de lucru aici, aşa c-a luat-o pe jos înspre Greenfield. Da’ ar fi putut să se întoarcă pân-acu’, sau măcar să-mi trimită vorbă, dacă are de lucru. Ar fi putut…
— Oh, nu daţi vina pe el, o rugă Margaret. Ştiu că era tare simţitor şi…
— Mai taci puţin din gură, ca să pot s-o aud pe doamna! îl repezi ea pe un puşti de vreun an. Apoi urmă, scuzându-se faţă de Margaret: Mă sâcâie tot timpu’ cu „tati” şi „bobo”; şi n-am de un’ să-i dau bomboane, iar tat-su-i departe şi crez că ne-a uitat de tot. Ăsta-i preferatu’ lu’ tăticu’, puştiu’ ăsta, spuse ea şi, printr-o bruscă
schimbare de dispoziţie, trase copilul pe genunchi şi începu să-l sărute cu înfocare.
Margaret puse mâna pe braţul femeii, încercând să-i capteze atenţia. Privirile li se întâlniră.
— Bietul puşti! spuse încet Margaret; a fost preferatul lui tăticu’.
Este preferatu’ lu’ tăticu’, spuse femeia, ridicându-se iute şi înfruntând-o pe Margaret.
Niciuna dintre ele nu spuse nimic câteva clipe. Apoi, doamna Boucher începu pe un ton scăzut, ameninţător, dezlănţuindu-se pe măsură ce vorbea:
— Zic că este preferatu’ lu’ tăticu’. Şi săracii îşi iubeşte copiii, la fel ca bogaţii. De ce nu spui nimic? Ce te holbezi la mine cu ochii ăia mari şi plini de milă? Unde-i John? Aşa slăbită cum era, o zgâlţâi pe Margaret, ca s-o silească să răspundă. Oh, Doamne! exclamă apoi, înţelegând ce însemna privirea înlăcrimată a lui Margaret; şi se prăbuşi pe scaun.
Margaret ridică copilul şi i-l puse în braţe.
— A ţinut la el, spuse ea.
— Da, adeveri femeia, dând din cap, a ţinut la noi toţi. Aveam şi noi pe cineva care să ne iubească. De mult; da’ pe când trăia şi mai era cu noi, ne iubea. Poate că ţinea la copilu’ ăsta mai mult; da’ ţinea şi la mine, şi ţineam şi eu la el, cu toate vorbele, pe care le-am zis adineauri. Eşti sigură că-i mort? întrebă apoi şi încercă să se ridice.
Dacă-i doar bolnav ori pare pe moarte, mai poa’ să se facă bine! Şi eu am tot bolit mereu, de atâta vreme sunt bolnavă…
— Este mort – s-a înecat!
— Au fost oameni aduşi înapoi la viaţă după ce s-au înecat. Oh, la 330
ce mi-e gându’, să stau când ar trebui să mă urnesc din loc? Hai, copile, taci – taci! Ia asta, ia ce vrei şi joacă-te, da’ nu mai plânge când mie mi se rupe inima! Oh, unde mi-s puterile? O, John, bărbate!
Margaret o prinse în braţe, căci altfel ar fi căzut. Apoi se aşeză în balansoar, cu femeia pe genunchi, ţinându-i capul pe umăr. Copiii, strângându-se înspăimântaţi laolaltă, începură să înţeleagă ce se întâmplă; dar înţelegeau greu. Căci mintea lor era încă destul de crudă. Când ghiciră adevărul, începură să ţipe deznădăjduiţi, încât Margaret abia putea îndura. Cel mai tare ţipa Johnny, deşi bietul copilaş nu ştia de ce plânge.
Mama lor tremura în braţele lui Margaret, care la un moment dat auzi zgomot la uşă.
— Deschide uşa. Deschide-o repede, îl zori ea pe cel mai mare dintre copii. E încuiată; nu mai faceţi zgomot – staţi puţin liniştiţi…
Oh, tată, exclamă văzându-l pe domnul Hale, du-i sus încet şi cu grijă poate că biata femeie n-o să-i audă. A leşinat – doar atât.
— Mai bine de ea, sărmana femeie, spuse o vecină intrând pe urmele celor ce purtau mortul. Da’ n-o puteţi ţine, don’şoară. Lăsaţi, că dau o fugă s-aduc o pernă, şi-o s-o întindem uşor pe podea.
Vecina aceasta îndatoritoare îi dădu mare ajutor lui Margaret; era limpede că nu mai fusese în casă şi mărturisi că e nou venită în cartier; dar se purta cu atâta bunăvoinţă şi grijă, încât Margaret înţelese că nu mai era nevoie de ea; şi că ar fi poate mai bine să dea pildă tuturor miloşilor care umpleau casa cu prezenţa lor nefolositoare.
Privi în jur, căutându-l pe Nicholas Higgins. Nu era. Astfel încât i se adresă tot vecinei care propusese s-o întindă pe doamna Boucher jos pe podea:
— Nu ai putea dumneata să-i rogi pe toţi oamenii aceştia să plece fără prea multă zarvă? Ar fi mai bine, când şi-o reveni biata femeie, să vadă în jur doar doi trei oameni pe care-i cunoaşte. Tată, n-ai vrea dumneata să vorbeşti cu ei şi să-i convingi să plece? Sărmana de ea, nici să respire nu poate cu toată mulţimea asta în jur.
Margaret îngenunchease lângă doamna Boucher, răcorindu-i faţa cu oţet; dar, după câteva clipe, o surprinse o pală de aer proaspăt.
Privi în jur şi îl zări pe domnul Hale schimbând un zâmbet cu vecina cea inimoasă.
331
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
— Prietena noastră, o lămuri tatăl ei, a descoperit un mijloc grozav ca să-i scoată din casă.
— I-am rugat să plece şi să ia fiecare câte un copil, căci nu trebuie să uităm că-s orfani şi că mama lor e văduvă. S-au întrecut care pe care, aşa că plozii or să aibă azi burta plină, şi-o să aibă parte şi de multă omenie. Ştie cum a murit bărbat-su?
