Auzi paşi pe scări, dar nu era decât o singură persoană şi cunoştea mersul lui Dixon. Îşi ridică ochii de pe cusătură şi oftă, închipuindu-şi că e bucuroasă.
— E omul ăla, Higgins, domnule. A venit să vă vadă. Sau dacă nu pe dumneavoastră, pe domnişoara. Ori poate că e pe dos, domnule; fiindcă omul se poartă tare ciudat.
— Adu-l mai bine aici, Dixon; o să ne vadă pe amândoi şi o să
aleagă singur cu cine vrea să stea de vorbă.
— Oh! foarte bine, domnule. Eu nici nu l-aş asculta; dacă i-aţi vedea încălţările, sunt sigură că aţi zice că locul lui e la bucătărie.
— Ar putea să se şteargă pe picioare, îmi închipui, spuse domnul Hale.
Dixon ieşi imediat, ca să-l poftească sus. Se mai îmblânzi puţin când îl văzu că îşi cercetează picioarele, şovăitor; apoi, aşezându-se pe treapta de jos, îşi scoase încălţările murdare şi, fără un cuvânt, începu să urce scările.
— Sluga ’mneavoastră, domnule! spuse el, potrivindu-şi părul în timp ce intra în cameră. Să mă ierţi dumneata (privind către Margaret) că-s numa’ în ciorapi; da’ am umblat toată ziulica şi străzile nu-s prea curate.
Margaret se gândi că poate oboseala îi schimbase purtarea, căci era neobişnuit de liniştit şi de potolit; şi era limpede că îi venea destul de greu să spună ceea ce avea de spus.
Dar cum domnul Hale avea întotdeauna înţelegere când era vorba de oameni timizi sau şovăitori, ori de cei ce nu erau siguri pe sine, îi veni imediat în ajutor:
— Tocmai ne pregăteam să ne luăm ceaiul, aşa că o să bei o ceaşcă împreună cu noi, domnule Higgins. Sunt încredinţat că eşti ostenit, după ce ai stat toată ziua în umezeala dăunătoare de afară.
Margaret, draga mea, n-ai putea să grăbeşti ceaiul acela?
Margaret nu putu grăbi ceaiul acela decât apucându-se singură
să-l prepare şi jignind-o astfel pe Dixon, care din jalea după moartea stăpânei trecuse la o stare de extremă susceptibilitate arţăgoasă.
Dar Martha, ca toţi cei care aveau de-a face cu Margaret – şi până la urmă chiar şi Dixon – simţea că e o plăcere şi o onoare să-i îndeplinească dorinţele; şi graba ei plină de zel, împreună ca îngăduinţa blândă a lui Margaret, o făcură curând pe Dixon să se 338
ruşineze.
— Nu pot să înţeleg de ce, de când ne-am mutat la Milton, domnu’
şi dumneata trebuie să-i poftiţi sus mereu pe oamenii de rând. La Helstone, ăi de jos nu intrau niciodată decât în bucătărie; şi le-am şi zis unora că e o cinste pentru ei să intre chiar şi acolo.
Higgins găsi că e mai uşor să-şi descarce sufletul în faţa unei singure persoane. După ce Margaret ieşi din odaie, se duse până la uşă, ca să vadă dacă e bine închisă. Apoi se apropie de domnul Hale.
— Domnule, începu, n-o să ghiciţi de ce-am hoinărit toată ziulica.
Mai cu seamă dacă n-aţi uitat cum vorbeam ieri. Am căutat de lucru.
Chiar aşa. Mi-am jurat că o să-mi ţin gura, orice mi-ar zice cineva.
Mai degrabă mi-aş fi muşcat limba decât să vorbesc pripit. De dragu’
omului ăluia – înţelegeţi, făcu el, arătând cu degetul într-o direcţie necunoscută.
— Nu, nu înţeleg, îşi arătă nedumerirea domnul Hale văzând că
aştepta o confirmare, căci habar nu avea cine putea fi „omu’ ăla”.
— Insu’ care zace-acolo, spuse el, repetând gestul. Ăl de s-a dus şi s-a-necat, amărâtu’ de el! N-am crezut că e-n stare să stea locului în apa aia până moare. Ştiţi, Boucher.
— Da, acum ştiu, spuse domnul Hale. Vasăzică, spuneai că nu voiai să vorbeşti pripit…
— De dragu’ lui. Da’ parcă nu de dragu’ lui; că, acolo unde e el acu, nu mai ştie ce-i aia frig sau foame; da’ de dragu’ neveste-sii şi a plozilor.
— Dumnezeu să te binecuvânteze! exclamă domnul Hale, ridicându-se brusc; apoi, liniştindu-se şi aşezându-se la loc, spuse zorit: Ce vrei să spui? Hai, povesteşte-mi totul.
— Păi, v-am zis, făcu Higgins, oarecum uimit de agitaţia domnului Hale. N-aş fi căutat de lucru pentru mine; da’ într-un fel, ei au rămas în grija mea. Socot că trebuia să-l îndrum pe Boucher spre ceva mai bun; da’ l-am abătut din drumu’ lui, aşa că zic că-s răspunzător pentru el.
Domnul Hale apucă mâna lui Higgins şi i-o strânse din toată
inima, fără o vorbă. Higgins păru încurcat şi ruşinat.
— Lăsaţi, domnule! Că nu-i printre noi un bărbat care să merite numele ăsta şi care să nu fi făcut la fel; da’ şi chiar mai mult. Dar credeţi-mă, nici n-am găsit de lucru, nici n-am auzit să fie. I-am zis Iu Hamper că, fără legământu’ ăla – pe care n-am să-l iscălesc – nu, 339
n-aş putea, nici chiar pentru scopu’ ăsta – n-a avut vreodată un muncitor ca mine în fabrica lui – n-o să aibă unu’ ca mine – şi nici ăilalţi. Îs o biată oaie neagră fără folos – şi nu pot să fac nimic ca să
nu moară copiii de foame, doar dacă mă ajutaţi dumneavoastră, părinte.
— Să te ajut! Cum? Aş face orice – dar ce pot face eu?
— Domnişoara ’mneavoastră (Margaret tocmai intrase în încăpere şi stătea liniştită şi asculta) a zis multe vorbe de laudă despre ţinuturile din sud şi despre cum o duc oamenii acolo. Acu, eu nu ştiu cât de departe e, da’ m-am gândit că poate i-aş putea duce pe plozi acolo, unde mâncarea-i ieftină şi lefurile mari şi toţi oamenii, bogaţi ori săraci, stăpâni ori lucrători, îs prietenoşi; poate că m-aţi putea ajuta să găsesc de lucru acolo. N-am încă patruşcinci de ani şi am încă destulă putere domnule.
— Dar ce fel de muncă ai putea face dumneata?
— Păi, socot c-aş putea săpa niţel…
