— Îmi vine să râd când văd cum respectă vădit la domnul Thornton acea latură de caracter care seamănă cu firea lui.
— Oamenii aceştia din ţinuturile nordice par să fie făcuţi din granit, nu-i aşa, tată?
— Mă tem că nu şi Boucher: şi nici nevasta lui.
— După accent, aş spune că au şi puţin sânge irlandez în ei. Mă
întreb dacă o să reuşească Higgins mâine. Dacă ar vorbi cu domnul Thornton ca de la bărbat la bărbat – dacă ar uita o clipă că domnul Thornton e patron şi i-ar vorbi aşa cum vorbeşte cu noi – şi dacă
domnul Thornton ar avea răbdare să-l asculte cu inima, nu cu urechile…
— Până la urmă, văd că ai ajuns să-l apreciezi pe domnul Thornton la adevărata lui valoare, Margaret, spuse tatăl ei, ciupind-o de ureche.
Margaret simţi o strângere de inimă, care o împiedică să
răspundă. „Oh!” gândi ea, „aş fi preferat să fiu bărbat ca să-l pot sili să arate deschis că mă dezaprobă şi să-i pot mărturisi cinstit că ştiu că o merit. Mi-e greu să pierd prietenia lui, tocmai când am început să-mi dau seama cât valorează. Cu câtă delicateţe s-a purtat cu biata mama! Chiar de-ar face-o doar de dragul ei şi tot aş vrea să
vină, căci aş putea măcar afla cât de mult am decăzut în ochii lui.”
343
CAPITOLUL XXXVIII
FĂGĂDUIELI ÎNDEPLINITE
„Şi mândră ea se ridică,
Deşi din ochi plângând,
«Orice ai spune, orice-ar fi,
Nu voi vorbi nicicând!»”
CEEA CE ŞTIA domnul Thornton era nu numai că Margaret minţise – deşi, în credinţa ei, din această pricină o privea el cu alţi ochi – dar şi că această minciună era direct legată de omul pe care ea îl iubea. Nu putea uita privirea de sinceră afecţiune pe care o schimbaseră cei doi – atitudinea de încredere plină de intimitate, dacă nu chiar de dragoste. Acest gând îl rodea tot timpul; era ca un tablou pe care îl avea în faţa ochilor oriunde se ducea şi orice făcea.
În plus (şi strângea din dinţi ori de câte ori îşi amintea), scena se petrecuse în amurg, la o oră atât de târzie. Iar locul era atât de pustiu şi atât de departe de casă. Nobleţea lui sufletească îl făcuse să creadă la început că totul fusese întâmplător, plin de inocenţă şi uşor de explicat; dar, odată ce îi recunoscuse dreptul de a iubi şi de a fi iubită (şi ce temei avea el să i-l conteste? – oare vorbele ei nu fuseseră îndeajuns de limpezi atunci când îi respinsese dragostea?), ea s-ar fi putut lăsa ademenită să facă o plimbare mai lungă sau mai târzie decât avusese de gând. Dar să mintă! ceea ce demonstra neîndoielnic că ştia că greşise şi că trebuia să păstreze taina, ceea ce nu îi semăna. Se vedea silit să recunoască acest lucru, deşi ar fi fost o uşurare pentru el s-o creadă nedemnă de stima lui. Asta şi îl făcea atât de nenorocit – să o iubească cu patimă, socotind-o, în ciuda greşelilor ei, cea mai încântătoare şi mai minunată dintre fiinţe; şi în acelaşi timp, să o ştie atât de legată de un altul, atât de prinsă în dragostea ei, încât să fie în stare să-şi pângărească firea leală. Însăşi minciuna care o înjosea era o dovadă că iubea orbeşte un altul – pe bărbatul acela negricios, zvelt, elegant şi frumos – iar el însuşi nu era decât un om din topor, robust la înfăţişare şi posomorât. Se lăsă
torturat de o gelozie nestăpânită. Îşi aminti de privirea ei, de atitudinea ei! – cum şi-ar fi dat viaţa pentru asemenea priviri pline 344
de tandreţe, pentru asemenea atingeri pline de afecţiune! Se batjocori pentru felul cum preţuise gestul ei mecanic de a-l apăra de furia mulţumii; acum văzuse cât de gingaşă şi de fermecătoare putea ea să fie lângă un om pe care îl iubea cu adevărat. Îşi aminti, cuvânt cu cuvânt, de vorbele ei necruţătoare: Nu exista un singur om în toată acea mulţime, pentru care n-ar fi făcut orice i-ar fi stat în putinţă, cu mai multă tragere de inimă decât pentru el. Vasăzică, nu exista nicio deosebire între el şi orice om din mulţime, în faţa dorinţei ei de a evita vărsările de sânge; dar câtă deosebire când era vorba de bărbatul acela tăinuit; el avea parte de priviri, de vorbe, de atingeri de mână, de minciuni şi de taine, toate numai pentru el.
Domnul Thornton îşi dădea seama că nu fusese niciodată atât de nestăpânit ca acum; gata să repeadă şi să ţipe la oricine, dacă-i punea vreo întrebare; şi conştiinţa acestui fapt îi rănea mândria; se mândrise întotdeauna cu stăpânirea sa de sine – astfel încât va trebui să se stăpânească. Luând această hotărâre, începu să-şi controleze purtarea; dar era mai greu şi mai chinuitor ca de obicei.
Acasă era mult mai tăcut; îşi petrecea serile păşind de colo-colo prin cameră, ceea ce ar fi scos-o din sărite pe doamna Thornton dacă ar fi fost vorba despre oricine altcineva; dar era o femeie care nu vroia să
fie îngăduitoare nici chiar cu fiul ei iubit.
— Nu te poţi opri – nu poţi să stai jos o clipă? Vreau să-ţi spun ceva, dar încetează să tot umbli şi să umbli şi să umbli întruna.
Imediat el se aşeză pe un scaun lângă perete.
— Vreau să te anunţ în legătură cu Betsy. Spune că trebuie să
plece; că e atât de zbuciumată de când i-a murit drăguţul, că nu mai poate munci cu tragere de inimă.
— Foarte bine. Înseamnă că trebuie să găsim o nouă bucătăreasă.
— Oh, bărbaţii ăştia! Nu-i vorba doar de gătit, dar femeia asta ştie toate rosturile în casă. Şi-apoi, mi-a mai spus ceva despre prietena ta, domnişoara Hale.
— Domnişoara Hale nu e prietena mea. Sunt prieten cu domnul Hale.
— Mă bucur că te aud vorbind astfel, căci dacă ţi-ar fi fost prietenă, vorbele lui Betsy te-ar fi indispus.
— Să aud despre ce e vorba, spuse el cu un calm pe care îl dobândise în ultimele zile.
— Betsy spune că în seara când drăguţul ei – îmi scapă numele –
345
ea spune întotdeauna „el”…
— Leonards.
— În seara când Leonards a fost văzut pentru ultima dată în gară
– de fapt, când a fost ultima oară de serviciu – domnişoara Hale era şi ea acolo şi se plimba ca un tânăr care, crede Betsy, este cel ce l-a omorât pe Leonards, dându-i o lovitură sau un brânci.
— Leonards n-a murit dintr-o lovitură sau dintr-un brânci.