— Şi pentru asta, Higgins, spuse Margaret păşind spre el, pentru orice fel de muncă ai putea să faci cu cele mai bune intenţii din lume, poate că ai primi nouă şilingi pe săptămână; poate zece, cel mult. Mâncarea costă cam la fel ca aici, doar că acolo ai putea avea o grădiniţă…
— La care ar putea lucra plozii, spuse el. M-am săturat oricum de Milton şi Milton s-a săturat de mine.
— Şi cu toate astea, urmă Margaret, nu trebuie să te duci în ţinuturile din sud. N-ai putea face faţă. Ar trebui să stai pe afară pe orice vreme. Te-ar omorî reumatismele. Munca fizică ar fi de ajuns ca să te doboare, la vârsta dumitale. Mâncarea e cu totul altfel decât cea cu care ai fost obişnuit.
— Nu-s eu chiar mofturos la mâncare, spuse el, întrucâtva jignit.
— Dar ai recunoscut singur că iei în fiecare zi carne de la măcelar, atunci când ai de lucru; ei şi dacă o cumperi din cei zece şilingi, încearcă să-i mai întreţii şi pe bieţii copilaşi şi vezi dacă ai cu ce.
Sunt datoare – deoarece vorbele mele ţi-au dat această idee – să-ţi înfăţişez totul cât se poate de limpede. N-ai putea răbda viaţa de-acolo – ţi-ar fi urât; nu ştii ce înseamnă asta; te-ar măcina ca rugina. Cei care au trăit acolo toată viaţa sunt obişnuiţi să se scalde în ape liniştite. Muncesc zi de zi, singuri pe ogoarele înceţoşate – fără
să scoată un cuvânt sau să-şi ridice capetele plecate. Munca grea cu 340
sapa le goleşte creierul de viaţă; truda mereu şi mereu aceeaşi le distruge imaginaţia; nu mai au chef să se adune laolaltă şi să-şi spună gândurile şi planurile, nici chiar cele mai mărunte şi mai fără
noimă, după ce-şi termină lucrul; se duc acasă, îndobitociţi de oboseală, bietele fiinţe! fără să le pese de nimic, decât de mâncare şi odihnă. Nu i-ai putea înflăcăra ca să se adune laolaltă, ca la oraş, unde găseşti tovărăşie din belşug, n-ş putea spune dacă bună sau rea; dar ce pot spune e că dumneata, mai puţin ca oricine, nu eşti omul care să rabde să trăiască printre ţărani. Ceea ce pentru ei înseamnă linişte, pentru dumneata ar fi o frământare fără sfârşit. Te rog, Nicholas, nu te mai gândi la asta. Şi-apoi, n-ai să poţi plăti niciodată drumul până acolo pentru mamă şi copii – şi ăsta e un lucru bun.
— M-am gândit şi eu la asta. Zic că ne ajunge o casă la toţi şi mobila din ailaltă poa’ s-o ia pe drumu’ ăl bun. Că şi oamenii de pe-acolo au familii de întreţinut – poate şase sau şapte copii, Domnul să-i ajute! încheie el, mai convins de felul cum înfăţişase, el lucrurile decât de toate vorbele lui Margaret şi renunţând brusc la ideea ce se formase în mintea lui, epuizată de oboseală şi grijile din ziua trecută. Domnul să-i ajute! Şi ţinuturile din nord şi alea din sud îşi au necazurile lor. Chiar dacă munca e sigură acolo, e plătită la preţ de nimic; pe când aici ba avem o mulţime de parale, ba în clipa următoare nu mai primim un sfanţ. Lumea-i o încâlceală pe care n-o pot înţelege nici eu şi nici alţii ca mine; are nevoie de rânduială şi cine-o să facă rânduială în ea, dacă e aşa cum zic unii, că nu mai există nimic decât ce vedem cu ochii?
Domnul Hale îşi făcea de lucru tăind pâinea şi ungând-o cu unt; Margaret se bucură, căci îşi dădu seama că Higgins trebuie lăsat în pace; că, dacă tatăl ei s-ar apuca să discute, chiar şi cu blândeţe acest subiect care îl preocupa pe Higgins, omul s-ar vedea silit să
aducă tot felul de argumente ca să-şi poată păstra punctul de vedere. Schimbă câteva fraze banale, fără importantă, cu tatăl ei, până când Higgins, care de-abia băga de seamă ce mănâncă, se sătură. Apoi, omul îşi împinse scaunul îndărăt şi încercă să
înţeleagă ce vorbeau; dar în zadar; aşa că recăzu în starea lui de reverie posomorâtă. Deodată, Margaret spuse (se gândea de câtva timp la asta dar cuvintele îi rămâneau în gât):
— Higgins, ai fost la fabrica Marlborough să cauţi de lucru?
341
— La Thornton? întrebă el. Da, am fost la Thornton.
— Şi ce-a spus?
— Ăi de felu’ meu nu ajung până la patron. Contramaistru mi-a zis să plec şi să mă duc la dracu’.
— Ar fi fost bine să fi vorbit cu domnul Thornton, spuse domnul Hale. Chiar dacă nu ţi-ar fi dat de lucru măcar n-ar fi vorbit urât cu dumneata.
— Cât despre vorbe, m-am obişnuit cu ele; nici măcar nu mai îmi pasă de ele. Şi eu vorbesc la fel când îmi ies din fire. Mi-a păsat doar că nu vor să mă ia nici acolo şi nici în altă parte, după cum am văzut.
— Îmi pare rău că n-ai izbutit să-l vezi pe domnul Thornton, repetă Margaret. N-ai vrea să te duci din nou – ştiu că îţi cer foarte mult – dar n-ai vrea să te duci mâine şi să mai încerci odată? M-aş
bucura tare mult dacă ai face-o.
— Mă tem că n-ar ajuta la nimic, murmură domnul Hale pe un ton scăzut. Mai bine aş vorbi eu cu el.
Margaret încă îl mai privea pe Higgins, aşteptând răspuns. Era greu să rezişti ochilor ei gravi şi blânzi. Omul oftă din greu.
— O să-mi pun mândria la grea încercare; dac-aş face-o doar pentru mine, ar trebui mai întâi să crap de foame; mai degrabă l-aş
pocni decât să-i cer un hatâr. M-aş lăsa mai degrabă biciuit; iartă-mă că vorbesc aşa, da’ na eşti o fată ca oricare şi nici nu te porţi ca altele. Da’ chiar de-o să-mi fie greu, o să mă duc mâine. Să
nu crezi c-o să-mi facă pe voie. Omu’ ăsta-i făcut să nu dea înapoi nici dacă-l pui pe frigare. O fac de dragu’ dumitale, domnişoară Hale, şi-i prima oară-n viaţă când fac pe plac unei femei. Nici nevastă-mea şi nici Bess nu s-ar fi putut lăuda cu asta.
— Îţi sunt cu atât mai recunoscătoare, spuse Margaret, zâmbind.
Dar ştii că nu te cred: am convingerea că le-ai făcut pe plac şi nevestei şi fiicei dumitale, ca toţi ceilalţi bărbaţi.
— Îţi voi da un bilet pentru domnul Thornton, interveni domnul Hale, care sper să-ţi înlesnească o bună primire.
— Mulţumesc frumos, domnule, da’ aş fi bucuros să mă descurc singur. Nu-mi pică bine gându’ să-mi facă altu’ un hatâr şi încă
cineva care nu ştie cum şi de ce au pornit neînţelegerile. Când te-amesteci între patron şi muncitor, e ca şi când te-ai amesteca între un om şi nevasta lui; trebuie să dai dovadă de multă judecată
342
ca să izbuteşti. O să stau să pândesc la intrare. O să înţepenesc acolo de la şase dimineaţa şi până o să reuşesc să-i vorbesc. Da’ mai degrabă aş mătura pe străzi, dac-ar mai fi loc de cerşetori. Să n-ai nădejde prea mare, domnişoară. Mai curând cred că aş scoate apă
din piatră seacă. Vă doresc noapte bună şi multe mulţumiri.
— Îţi găseşti încălţările lângă plita din bucătărie; le-am pus acolo la uscat, îl înştiinţa Margaret.
Higgins se întoarse şi o privi ţintă, apoi îşi trecu mâna uscăţivă
peste ochi şi plecă.
— Cât de mândru e omul acesta! remarcă tatăl ei, oarecum iritat de felul cum Higgins îi refuzase intervenţia pe lângă domnul Thornton.
— Da, încuviinţă Margaret; dar cum ştie să se poarte ca un adevărat bărbat, cu toată mândria lui!