— John! Mă pot gândi la orice, dacă nu vorbeşti. N-ai niciun drept să spui ce-ai spus împotriva ei.
— Nu împotriva ei, mamă! N-aş putea să spun ceva împotriva ei.
— Atunci, n-ai niciun drept să spui ceea ce ai spus, dacă nu vorbeşti până la capăt. Lucrurile acestea spuse doar pe jumătate distrug cel mai tare reputaţia unei femei.
— Reputaţia ei! Mamă, să nu îndrăzneşti – şi se întoarse, privind-o drept în faţă, cu ochii în flăcări. Apoi, revenind la calmul şi demnitatea dinainte, urmă: Nu voi mai rosti niciun cuvânt, căci tot ce am spus este doar adevărul, şi sunt încredinţat că nu te îndoieşti
– am motive întemeiate să cred că domnişoara Hale se află la ananghie – din devotament, datorită unui ataşament care, din câte cunosc eu firea domnişoarei Hale, nu poate fi decât nevinovat şi ireproşabil. Ce motive am să cred asta – refuz să-ţi spun. Dar nu vreau să mai aud o vorbă împotriva ei, nimic care s-o învinuiască de ceva, decât doar că acum are nevoie de sfatul şi de blândeţea şi înţelegerea unei femei. I-ai făgăduit doamnei Hale că dumneata vei fi acea femeie!
— Nu! îl contrazise doamna Thornton. Îmi pare bine c-o pot spune, dar nu i-am făgăduit blândeţe şi înţelegere, căci simţeam de pe atunci că s-ar putea să nu fiu în stare să i le ofer cuiva cu firea şi felul de a fi al domnişoarei Hale. I-am făgăduit că îi voi da sfaturi ca propriei mele fiice; îi voi vorbi aşa cum i-aş vorbi lui Fanny, dacă ar umbla hai-hui cu un tânăr în amurg. Îi voi vorbi bizuindu-mă pe ce ştiu, fără să mă las înrâurită, într-un fel sau altul, de motivele tale
„serioase”, pe care nu vrei să mi le împărtăşeşti. Îmi voi îndeplini astfel făgăduielile şi îmi voi face datoria.
— Ea n-o să poată suporta, spuse el cu glas înfocat.
— Va trebui să suporte, dacă îi vorbesc în numele răposatei ei mame.
— Atunci, făcu el brusc, nu-mi mai spune nimic. Nu pot să mai îndur. Oricum, ar fi mai bine să-i vorbeşti aşa, decât să nu-i spună
nimeni nimic.
„Oh! Privirea aceea plină de dragoste!“ îşi spuse în sinea lui, după
348
ce se încuie în odaie. „Şi minciuna ei blestemată; care dovedeşte că
există o taină dezonorantă, trebuind să fie ţinută departe de lumina în care credeam, că trăieşte ea tot timpul! Oh, Margaret, Margaret! Şi tu, mamă, cum m-ai mai chinuit! Oh, Margaret, de ce oare nu m-ai iubit pe mine! Sunt eu cam necioplit şi am o fire aprigă, dar nu te-aş
fi pus niciodată în situaţia de a minţi pentru mine.
Cu cât doamna Thornton se gândea mai mult la vorbele fiului ei, cerându-i s-o judece cu îndurare pe Margaret pentru fapta-i necugetată, cu atât era mai pornită împotriva ei. Simţea o plăcere nestăpânită la gândul că îi va spune „ce crede despre ea”, sub pretextul că îşi făcea datoria. Se bucura că vă şti să rămână neatinsă
de „vraja” pe care Margaret o răspândea asupra multora. Pufni cu dispreţ gândindu-se la frumuseţea victimei ei; părul negru ca de cărbune, pielea albă şi catifelată, ochii luminoşi – toate acestea nu o vor ajuta să n-audă un singur cuvânt din reproşurile îndreptăţite şi severe pe care avea să i le facă doamna Thornton, care-şi pierdu jumătate de noapte pregătindu-le.
— Domnişoara Hale e acasă?
Ştia că este, căci o văzuse la fereastră şi păşea acum în vestibul, înainte ca Martha să fi apucat să-i răspundă.
Margaret era singură şi se aşezase să-i scrie lui Edith, povestindu-i o mulţime de amănunte despre ultimele zile ale mamei ei. Îndeletnicirea aceasta îi alina puţin durerea şi trebui să-şi şteargă
lacrimile nedorite în clipa când Martha anunţă vizita doamnei Thornton.
O întâmpină cu atâta amabilitate, cu maniere atât de desăvârşite, încât vizitatoarea se simţi întrucâtva intimidată; nu izbutea să
spună cuvintele care-i veneau atât de uşor în minte atunci când n-o avea în faţă. Vocea caldă, cu tonul coborât, a lui Margaret era mai blândă ca de obicei; purtarea mai binevoitoare, căci în adâncul sufletului îi era recunoscătoare doamnei Thornton pentru amabilitatea de a fi venit s-o vadă. Se strădui să găsească subiecte de conversaţie care s-o intereseze pe vizitatoare: o laudă pe Martha, slujnica pe care le-o găsise doamna Thornton; o rugase pe Edith să-i trimită o partitură cu o melodie grecească, despre care discutase cu domnişoara Thornton. Doamna Thornton se simţea descumpănită.
Sabia ei ascuţită părea nelalocul ei, cu totul nefolositoare în faţa unor petale de trandafiri. Rămase tăcută, deoarece încerca să nu 349
dea înapoi în faţa datoriei. În cele din urmă, se simţi îmboldită să
treacă la îndeplinirea ei, căci îi trecu prin minte o bănuială, greu de crezut, dar de care nu se îndoi: şi anume că toată drăgălăşenia fetei nu urmărea decât să-l îmbuneze pe domnul Thornton; că, cine ştie cum, cealaltă dragoste se destrămase şi domnişoara Hale urmărea acum să-l recâştige pe admiratorul pe care îl respinsese. Biata Margaret! poate că era o urmă de adevăr în această bănuială, în măsura în care doamna Thornton era mama omului pe a cărui stimă
punea ea preţ şi se temea că o pierduse; şi gândul acesta se adăuga inconştient dorinţei ei fireşti de a face plăcere cuiva care îşi dovedise bună voinţa venind s-o vadă. Doamna Thornton se ridică să plece, dar părea că mai are ceva de spus. În cele din urmă îşi drese glasul şi începu:
— Domnişoară Hale, am o datorie de îndeplinit. I-am făgăduit bietei dumitale mame că, în măsura în care mă pot încrede în judecata mea, nu te voi lăsa să faci vreo greşeală, sau (şi aici îşi mai îmblânzi puţin discursul pregătit dinainte) vreo faptă nechibzuită, fără să te dojenesc; sau măcar să îţi dau un sfat, indiferent dacă îl urmezi sau nu.
Margaret stătea în faţa ei, roşie ca focul, cu ochii mari de uimire. Îi trecu prin minte că doamna Thornton venise să-i vorbească despre minciuna pe care o spusese; că domnul Thornton o trimisese să-i explice la ce pericol se expusese, de a fi demascată în faţa întregii curţi de judecată! Şi, cu toate că i se strânsese inima la gândul că nu venise el însuşi să-i facă reproşuri şi s-o ierte şi să aibă din nou o părere bună despre ea, se simţea totuşi mult prea umilită pentru a suporta altfel decât cu răbdare şi supunere învinuirile.
Doamna Thornton urmă:
— La început, când am aflat de la una dintre slujnicele mele că ai fost văzută plimbându-te cu un domn atât de departe de casă ca în gara din Outwood şi la o oră atât de târzie, de-abia mi-a venit să
cred. Dar fiul meu, îmi pare rău că trebuie s-o spun, a confirmat povestea. A fost un lucru nesăbuit, ca să mă exprim în termeni foarte blânzi; multe tinere fete şi-au pierdut reputaţia prin…
Din ochii lui Margaret ţâşniră flăcări. Era ceva nou – era o insultă
prea mare. Dacă doamna Thornton i-ar fi vorbit despre minciuna pe care o spusese, ei bine – ar fi recunoscut totul şi s-ar fi umilit. Dar să
se amestece în acţiunile ei – să pună în discuţie reputaţia ei! –
350
doamna Thornton, o străină – era o impertinenţă prea mare! Nu-i va răspunde – nu va spune nici măcar un cuvânt. Doamna Thornton îşi dădu seama că în Margaret se trezise spiritul războinic şi îşi chemă
şi ea toată combativitatea în ajutor.
— De dragul mamei dumitale, am socotit că e bine să-ţi atrag luare-aminte asupra unor astfel de nechibzuinţe; cu timpul ele te vor face să decazi în stima oamenilor, chiar dacă, de fapt, nu duc la nimic rău.
