— De dragul mamei mele, vorbi Margaret, gata să izbucnească în plâns, voi îndura multe; dar nu pot îndura orice. Sunt încredinţată
că niciun moment nu a dorit să fiu insultată.
— Insultată, domnişoară Hale?
— Da, doamnă, spuse Margaret cu mai multă fermitate, mă simt insultată. Ce ştiţi dumneavoastră despre mine, ca să ajungeţi să mă
bănuiţi? Oh! spuse ea, izbucnind în plâns şi acoperindu-şi faţa cu mâinile acum ştiu, domnul Thornton v-a spus…
— Nu domnişoară Hale, o întrerupse doamna Thornton, căci era prea onestă ca s-o lase pe Margaret sa-i scape mărturisirea pe care era gata să o facă, deşi murea de curiozitate s-o afle. Opreşte-te.
Domnul Thornton nu mi-a spus nimic. Nu-l cunoşti pe fiul meu. Nu eşti demnă să-l cunoşti. Iată ce mi-a spus. Ascultă, domnişoară, că
poate vei înţelege, dacă eşti în stare, ce fel de om ai respins. Acest fabricant din Milton, cu inima largă şi plină de bunătate, pe care ai dispreţuit-o, mi-a spus în seara trecută: „Du-te la ea. Am motive serioase să cred că se află la ananghie, datorită unui ataşament; şi are nevoie de sfatul şi de îndrumarea unei femei.” Cred că acestea au fost cuvintele pe care le-a folosit. Mai mult de atât – în afară de faptul că a recunoscut că ai fost la gara din Outwood împreună cu un domn, în seara zilei de douăzeci şi şase – n-a spus nimic – nicio vorbă împotriva, dumitale. Dacă are cunoştinţă de vreun fapt care te face să plângi astfel, îl ţine pentru el.
Margaret îşi ţinea faţa îngropată în mâini, şi degetele îi erau ude de lacrimi. Doamna Thornton se mai îmblânzi puţin.
— Haide, domnişoară Hale. Recunosc că ar putea exista circumstanţe care, odată lămurite, ar clarifica această aparentă
nesăbuinţă.
Niciun răspuns. Margaret se gândea ce să spună; dorea să existe bună înţelegere între ea şi doamna Thornton; şi totuşi nu putea, nu 351
avea voie să-i dea nicio explicaţie. Doamna Thornton deveni nerăbdătoare.
— Mi-ar părea rău să stricăm bunele noastre relaţii; dar trebuie să
ţin seama de Fanny – după cum i-am spus şi fiului meu, am considera o ruşine ca Fanny să se comporte astfel – şi Fanny poate fi influenţată…
— Nu vă pot da nicio explicaţie, spuse Margaret cu glas scăzut.
Am greşit, dar nu în sensul în care credeţi sau ştiţi dumneavoastră.
Bănuiesc că domnul Thornton mă judecă cu mai multă îngăduinţă
decât dumneavoastră – se străduia din greu să nu o podidească
plânsul – dar cred, doamnă, că sunteţi convinsă că, procedaţi bine.
— Mulţumesc, spuse doamna Thornton, ridicându-se; nu mi-am dat seama că te îndoieşti de intenţiile mele. Este ultima dată când mă mai amestec. Când mama dumitale mi-a cerut-o, am şovăit la început. Nu mi-am dat încuviinţarea faţă de afecţiunea fiului meu pentru dumneata, încă din vremea când o bănuiam doar. Nu îmi păreai demnă de el. Dar când te-ai compromis, în timpul răzmeriţei, şi te-ai expus la comentariile slugilor şi lucrătorilor, am simţit că nu mai aveam dreptul să mă opun dorinţei, fiului meu de a te cere în căsătorie – dorinţă pe care, în treacăt fie spus, a tăgăduit că o nutreşte până în ziua răzmeriţei. Margaret tresări şi răsuflă adânc, şuierător, dar doamna Thornton nu observă, şi urmă: Apoi, se pare că te-ai răzgândit. Ieri i-am spus fiului meu că, după părerea mea, deşi a fost un răgaz prea scurt, poate că ai auzit sau ai aflat ceva despre celălalt iubit.
— Ce părere trebuie să aveţi despre mine, doamnă! exclamă
Margaret, dându-şi capul pe spate cu mândrie şi dispreţ, până când gâtul i se arcui ca al unei lebede. Nu mai aveţi ce adăuga, doamnă
Thornton. Refuz să fac vreo încercare de a mă justifica. Vă rog să-mi îngăduiţi să părăsesc camera.
Şi ieşi iute, cu graţia tăcută a unei prinţese jignite Doamna Thornton avea destul umor înnăscut pentru a-şi da seama de ridicolul situaţiei în care se afla. Nu avea altceva de făcut decât să
plece. Nu era prea supărată de felul cum se purtase Margaret. Nu îi păsa de ea destul ca s-o afecteze purtarea ei. Mustrările pe care i le făcuse îi răniseră inima în măsura în care se aşteptase; iar tulburarea fetei o îmbunase pe vizitatoare mai mult decât ar fi putut-o face orice tăcere sau rezervă. Dovedea că vorbele avuseseră
352
efect. „Dragă domnişoară, îşi spunea în sinea ei doamna Thornton, ai o fire destul de nestăpânită. Dacă te-ai fi căsătorit cu John, i-ar fi trebuit o mână de fier ca să te ţină la locul tău. Dar nu cred că o să te mai grăbeşti să te plimbi cu drăguţul tău la ore târzii. Eşti prea mândră şi ai prea multă minte ca s-o mai faci. Îmi place când o fată
sare în sus la gândul că se vorbeşte despre ea. Înseamnă că nu e nici fluşturatică, nici îndrăzneaţă din fire. Fata asta poate să fie ea îndrăzneaţă, dar nu o să fie niciodată fluşturatică. În privinţa asta îi recunosc meritele. Iar cât despre Fanny, ar putea deveni fluşturatică, dar nu şi îndrăzneaţă. Biata de ea, nu are pic de curaj în vine.”
Domnul Thornton nu îşi petrecu dimineaţa într-un mod atât de mulţumitor ca mama lui. Ea cel puţin îşi atinsese ţinta urmărită. Pe când el, ei bine, el încerca să-şi dea seama de situaţia în care se găsea şi ce pagube îi pricinuise greva. O mare parte din capital îi era blocat în utilaje noi şi scumpe; şi mai cumpărase şi mari cantităţi de bumbac, pentru nişte comenzi în curs. Greva îl ţinuse mult în loc în privinţa onorării acestor comenzi. I-ar fi fost destul de greu să le ducă la bun sfârşit chiar şi cu muncitorii săi obişnuiţi, calificaţi; în situaţia de faţă, însă, când era nevoie de o activitate mult mai intensă, incompetenţa muncitorilor irlandezi, care abia urmau să fie calificaţi pentru această muncă, însemna necazuri zilnice.
Nu era cel mai potrivit moment ca Higgins să vină cu cererea lui.
Dar îi făgăduise lui Margaret că o va, face cu orice preţ. Astfel încât, deşi cu fiecare clipă sila, mândria şi lipsa de chef erau tot mai puternice, rămase ore întregi, sprijinit de zid, lăsându-se când pe un picior, când pe celălalt în cele din urmă, poarta se deschise şi domnul Thornton ieşi
— Vreau să vă spun o vorbă, domnule.
— Nu acum, omule. Şi aşa am întârziat.
— Bine, domnule, socot că pot să-aştept până vă-ntoarceţi.
Domnul Thornton ajunsese acum la jumătatea străzii, Higgins oftă. Dar nu-i folosi la nimic. Singurul prilej să stea de vorbă cu
„patronu’” era să-l prindă pe stradă; Dacă suna la poartă, sau chiar dacă ajungea până la uşa casei lui şi întreba de el, l-ar fi trimis tot la contramaistru. Aşa că rămase pe loc, dând doar din cap, în semn de recunoaştere, celor câţiva cunoscuţi care-l salutară când cetele de muncitori ieşiră la ora mesei clin curtea fabricii şi încruntându-se 353
mânios la „spărgătorii de grevă” irlandezi, care sosiseră de curând.
Domnul Thornton apăru într-un târziu.
— Cum! Mai eşti aici?