— Păi, dacă ai intenţii atât de bune, mai bine ai căuta altceva.
Te-aş sfătui să nu rămâi în Milton; aici eşti prea cunoscut.
— Dac-ar fi vară, spuse Higgins, m-aş apuca de orice şi m-aş face săpător, sau aş încărca fânu’, sau altceva şi nu m-aş mai întoarce la 355
Milton. Da’ e iarnă şi copiii or să moară de foame.
— Grozav săpător ai mai fi! Nu cred că ai putea să sapi nici jumătate cât un irlandez.
— N-aş cere decât juma’ din bani, dacă n-aş putea face într-o zi decât juma’ de treabă. Nu ştiţi vreun loc unde să mă pună s-arăt ce pot, da’ nu în fabrică dacă-s socotit instigator? De dragu’ copiilor ălora, aş primi orice leafă mi s-ar da.
— Nu îţi dai seama ce-ai deveni? Un spărgător de grevă. Ai lua bani mai puţini decât ceilalţi muncitori – şi numai ca să aibă ce să
mănânce copiii altcuiva. Gândeşte-te la ceilalţi oameni sărmani, care vor să dobândească mai mult, ca să-şi poată hrăni copiii lor.
Dumneata şi sindicatul dumitale v-aţi năpusti imediat asupra lor.
Nu! nu! chiar dacă ar fi numai pentru felul cum v-aţi purtat cu bieţii spărgători de grevă până acum şi tot îţi răspund: Nu! Nu îţi dau de lucru. Nu spun că n-o fi adevărat motivul pentru care ai venit şi mi-ai cerut de lucru; nu ştiu nimic. Poate că-i adevărat, poate că nu.
Oricum, e o poveste greu de crezut. Lasă-mă să trec. Nu îţi dau de lucru. Acesta e răspunsul.
— L-am auzit, domnule. N-aş fi venit dacă nu m-ar fi rugat cineva care părea să creadă c-aveţi şi oleacă de milă în inimă. A greşit şi m-am pomenit şi eu înşelat. Da’ nu-s primu’ bărbat care-a fost înşelat de-o femeie.
— Data viitoare, spune-i să îşi vadă de treburile ei şi să nu mai irosească atât timpul dumitale, cât şi al meu. Cred că femeile sunt cauza tuturor relelor de pe lume. Hai, pleacă.
— Vă rămân îndatorat, patroane, pentru bunătatea arătată! şi, mai presus de toate, pentru felu’ binevoitor de-a vă lua rămas bun.
Domnul Thornton nu catadicsi să-i răspundă. Dar, după o clipă, uitându-se pe fereastră, îl izbi imaginea siluetei uscăţive, aduse de spate, care ieşea din curte; umbletul greoi contrasta ciudat cu hotărârea fermă şi calmă cu care-i vorbise. Se îndreptă spre ghereta portarului.
— Cât a aşteptat Higgins ăsta până să-mi vorbească?
— Era în faţa porţii înainte de opt, domnule. Cred că a stat aici tot timpul.
— Şi acum e…
— Unu fix, domnule.
„Cinci ore”, îşi zise domnul Thornton, „e cam mult de aşteptat, 356
fără să faci nimic decât să speri la început şi apoi să-ţi fie teamă.”
357
CAPITOLUL XXXIX
PRIETENI NOI
„Nu, s-a sfârşit; nimic nu dobândeşti;
Şi inima în pieptu-mi îmi tresaltă,
Căci liber sunt, de nimeni terfelit.”
DRAYTON
DUPÀ CE O PÀRĂSI pe doamna Thornton, Margaret se închise în camera ei. Începu să păşească de colo până colo, după obiceiul ei când era frământată de nelinişte; dar amintindu-şi apoi că, în casa aceasta cu pereţi subţiri, fiecare pas se auzea în celelalte camere, se aşeză şi aşteptă până o auzi pe doamna Thornton părăsind casa. Se sili să-şi amintească tot ce-şi spuseseră; impuse memoriei sale să-i evoce totul, cuvânt cu cuvânt. Apoi se ridică şi îşi spuse cu tristeţe:
„Vorbele ei tot nu mă ating; rămân departe; căci sunt nevinovată de tot ceea ce îmi atribuie. Dar cât e de dureros să ştii că cineva – o femeie – poate crede atât de uşor astfel de lucruri despre alta. E
dureros şi trist. Dar acolo unde am greşit, nu mă acuză – nici nu ştie măcar. Pentru că el nu i-a spus: ar fi trebuit să ştiu asta!”
Şi îşi înălţă capul, ca şi când ar fi fost mândră de delicateţea sentimentelor domnului Thornton. Apoi o străfulgera un gând şi îşi încleştă mâinile: „Probabil că şi el crede că bietul Frederick e vreun curtezan al meu.” (Se înroşi formulând în minte acest cuvânt.)
„Acum înţeleg. Nu numai că ştie de minciuna mea, dar crede că şi altcineva ţine la mine; şi că eu – oh, Doamne! – oh, Doamne! Ce să
fac? Cum adică? Ce-mi pasă de ce anume crede el, în afară de faptul că am pierdut stima lui pentru că n-am spus adevărul? Nu ştiu. Dar sunt foarte nefericită! Oh, cât de cumplit a fost acest an! Am sărit de la copilărie la bătrâneţe. Nu am avut parte de tinereţe – nici de bucuriile ori de speranţele pe care le are orice tânără fată – căci nu mă voi căsători niciodată; şi mă gândesc doar la griji şi necazuri, exact ca o femeie bătrână, cu aceeaşi teamă. Sunt sfârşită de trebuinţa asta continuă de a-i îmbărbăta pe alţii. Aş fi putut să
îndur, de dragul tatii; căci e o datorie firească faţă de părinţi. Şi sunt 358
încredinţată că aş fi putut îndura şi-aş fi avut oricum tăria să
înfrunt bănuielile nedrepte şi insolente ale doamnei Thornton. Dar mă doare să văd cât de greşit mă înţelege el. Ce s-a întâmplat cu mine de am gânduri atât de triste astăzi? Nu ştiu. Ştiu doar că n-am ce face. Din când în când, trebuie să-mi dau şi eu drumul. Nu, totuşi n-am s-o fac”, gândi ea, sărind în picioare. „Nu vreau – nu vreau să
mă gândesc la mine şi la situaţia în care mă aflu. Nu-mi voi analiza sentimentele. Acum, n-ar folosi la nimic. Odată, când voi fi bătrână, am să stau lângă foc şi, privind tăciunii am să văd cum ar fi putut să
fie viaţa mea.”
În vremea asta, se îmbrăcă în grabă să plece, oprindu-se doar din când în când să-şi şteargă nerăbdătoare ochii de lacrimile care îi umpleau, în ciuda bărbăţiei arătate.
