— Ai cui sunt copiii ăştia – ai dumitale?
Din câte mai auzise şi el, domnul Thornton cam bănuia ai cui erau; dar ţinea să schimbe subiectul.
— Nu-s ai mei, şi-s ai mei.
— Sunt copiii despre care mi-ai vorbit azi dimineaţă?
— Atunci când mi-aţi zis, răspunse Higgins, întorcându-se cu o înverşunare făţişă, că povestea mea poa’ să fie sau nu adevărată, da’
că nu prea-i de crezut. N-am uitat, patroane.
Domnul Thornton rămase o clipă tăcut; apoi spuse:
— Nici eu. Ţin minte tot ce-am spus. Am vorbit de copiii ăştia într-un fel în care nu aveam dreptul. Nu te crezusem. Eu n-aş fi fost în stare să am grijă de copiii altuia, dacă s-ar fi purtat cu mine cum aud că s-a purtat Boucher cu dumneata. Dar acum ştiu că ai spus adevărul. Te rog să mă ierţi.
Higgins nici nu se întoarse, nici nu-i răspunse imediat. Dar când vorbi, o făcu pe un ton mai blând, deşi vorbele sunau destul de aspru:
— Nu-i treaba ’mneavoastră să vă băgaţi în ce-a fost între mine şi Boucher. A murit, şi-mi pare rău. Asta-i tot.
— Ai dreptate. Vrei să te angajezi la mine? Asta am venit să te întreb.
Îndărătnicia lui Higgins se clătină, apoi câştigă iarăşi putere şi rămase neclintită. Nu-i va răspunde nimic. Şi domnul Thornton n-o să mai repete întrebarea. Dar privirea îi căzu asupra copiilor.
— Aţi zis că-s neobrăzat şi mincinos şi răzvrătit şi poate că aveaţi dreptate, mai ales că mă mai ţineam şi de băutură. Şi eu v-am zis tiran şi câinos şi patron aspru şi crud; asta-i situaţia. Da’ mai sunt şi copiii. Patroane, credeţi c-o să ne putem înţelege vreodată?
— De fapt şi domnul Thornton aproape că începu să râdă, nu ţi-am propus să ne înţelegem. Dar, după cum ai spus chiar dumneata, avem şi o mângâiere; niciunul dintre noi nu poate gândi mai rău despre celălalt.
362
— Adevărat, spuse Higgins, gânditor. Încă de când v-am văzut, mi-am zis că ce noroc ar fi să nu mă angajaţi, că n-am mai văzut un om pe care să nu-l pot suferi aşa de tare. Da’ poate c-a fost o judecată pripită; şi, pentru unu’ ca mine, munca-i muncă. Aşa c-o să vin, patroane; şi vă mai şi mulţumesc pe deasupra; şi asta-i mult din partea mea, spuse el cu sinceritate, întorcându-se brusc şi privindu-l pentru prima oară pe domnul Thornton drept în faţă.
— Şi aceasta e mult şi din partea mea, spuse domnul Thornton, strângând cu putere mâna lui Higgins. Acum bagă de seamă, să fii punctual, urmă el, redevenind patron. Nu am nevoie de leneşi la mine în fabrică. Amenzile se aplică riguros. Şi prima dată când te prind că faci o pagubă, te-am şi dat afară. Aşa că acum ştii la ce să te aştepţi.
— Azi dimineaţă aţi zis că-s un om cu judecată. Socot că pot s-o iau cu mine; sau poate că mă vreţi făr’ de minte!
— Făr’ de minte, dacă o foloseşti ca să te amesteci în treburile mele; cu ea, dacă poţi să-ţi vezi de treburile dumitale.
— O să am nevoie de tare multă minte ca să-mi dau seama unde se termină treburile mele şi unde încep ale ’mneavoastră.
— Ale dumitale nu au început încă, iar ale mele stau bine unde stau. Aşa că, rămâi sănătos.
Chiar în clipa când domnul Thornton ajungea în faţa uşii doamnei Boucher, Margaret ieşea de acolo. Nu-l văzu; şi el o urmă câţiva paşi, admirându-i mersul uşor şi degajat şi silueta înaltă şi graţioasă.
Dar, deodată, aceasta simplă emoţie, această încântare fu pângărită
de otrava geloziei. Îşi zise că ar trebui s-o ajungă din urmă şi să-i vorbească, pentru a vedea cum o să-l primească, acum când nu putea ignora că el cunoştea sentimentele ei faţă de un alt bărbat. Şi ar mai fi vrut, dar se ruşină de această dorinţă, ca ea să afle că
făcuse bine trimiţându-l pe Higgins la el ca să ceară de lucru; căci îl angajase, căindu-se de hotărârea luată în dimineaţa aceea. O ajunse din urmă; Margaret tresări, văzându-l.
— Domnişoară Hale, îngăduie-mi să-ţi spun că te-ai arătat prea devreme dezamăgită. Să ştii că l-am angajat pe Higgins.
— Mă bucur, spuse ea rece.
— Mi-a spus că ţi-a repetat ceea ce am spus azi dimineaţă
despre… şi domnul Thornton şovăi; dar Margaret îi întregi fraza:
— Despre femeile care nu trebuie să se amestece. Ai avut tot 363
dreptul să-ţi exprimi această părere, care, nu mă îndoiesc, era foarte exactă. Dar, urmă cu mai multă înflăcărare, Higgins nu ţi-a spus adevărul adevărat; – cuvântul „adevăr” îi aminti de propriul ei neadevăr şi se opri brusc, simţindu-se cumplit de stânjenită.
La început el nu înţelese de ce tăcuse deodată; dar îşi aminti apoi de minciuna pe care i-o spusese.
— Adevărul adevărat! exclamă el. Foarte puţini oameni spun adevărul adevărat. În ceea ce mă priveşte, am renunţat să mai nădăjduiesc că-l voi găsi. Domnişoară Hale, nu ai nicio explicaţie să-mi dai? Pentru că trebuie să-ţi dai seama de anumite lucruri pe care eu nu mă pot împiedica să le gândesc.
Margaret rămase tăcută. Se întreba dacă vreo explicaţie, oricare ar fi, nu ar vătăma loialităţii ei faţă de Frederick.
— Nu, vorbi el în cele din urmă, n-am să mai pun nicio întrebare.
S-ar putea să te ispitesc şi nu vreau. În momentul de faţă, crede-mă, taina dumitale e în siguranţă. Dar îngăduie-mi să-ţi spun că rişti mult arătându-te atât de imprudentă. Acum îţi vorbesc, doar ca un prieten al tatălui dumitale: dacă am avut înainte alte gânduri sau nădejdi, ele au dispărut. Sunt cu totul dezinteresat.
— Îmi dau seama, spuse Margaret, silindu-se să vorbească pe un ton indiferent şi nepăsător. Îmi dau seama ce trebuie să crezi despre mine, dar taina aparţine altcuiva şi nu o pot dezvălui fără să-i fac rău.
— N-am nici cea mai mică dorinţă să aflu secretele acelui domn, spuse el cu furie crescândă. Interesul meu pentru dumneata e doar prietenesc. Poate că nu mă crezi, domnişoară Hale, dar – în ciuda stăruinţei cu care mă tem că te-am ameninţat cândva – dar am renunţat la tot; totul s-a terminat. Mă crezi, domnişoară Hale?
— Da, spuse Margaret, încet şi trist.
— Atunci, chiar nu mai văd niciun motiv ca să continuăm să