— Dar dumneavoastră nu sunteţi din Milton? întrebă Margaret.
Credeam că vă mândriţi cu oraşul dumneavoastră natal.
Mărturisesc că nu prea văd cu ce m-aş putea mândri. Dacă o să
vii la Oxford, Margaret, am să-ţi arăt un loc cu care te poţi mândri.
Fiindcă tot vine astă-seară domnul Thornton la ceai, spuse domnul Hale şi fiindcă e tot atât de mândru de Milton pe cât eşti tu de Oxford, ar trebui să încercaţi amândoi să vă lărgiţi vederile unul altuia.
— Mulţumesc, nu vreau să-mi mai lărgesc vederile, spuse domnul Bell.
— Domnul Thornton vine la ceai, tată? întrebă Margaret pe un ton coborât.
— Ori la ceai, ori imediat după. Nu mi-a putut spune exact. Mi-a spus doar să nu-l aşteptăm.
Domnul Thornton se hotărâse să n-o întrebe pe maică-sa cât de departe mersese în încercarea de a-i arăta lui Margaret cât de nechibzuit se purtase. Era încredinţat că indiferent ce se petrecuse cu acel prilej, relatarea ei l-ar fi necăjit şi l-ar fi amărât, chiar ştiind bine că ea colorase în felul ei scena. Evita chiar şi să audă pomenit numele lui Margaret; căci deşi o învinuia – deşi era gelos – deşi renunţa la ea – o iubea din tot sufletul, în ciuda propriei lui dorinţe.
O visa; o visa îndreptându-se spre el în paşi de dans, cu braţele deschise, pline de o graţie şi o voioşie care îl făceau să o urască chiar în timp ce îl fermeca. Dar urma lăsată în mintea lui de silueta lui Margaret – lipsită însă cu totul de personalitatea ei, de parcă un 368
spirit rău îi pusese stăpânire pe trup – îi era atât de puternic întipărită în imaginaţie, încât trezindu-se, îi era aproape cu neputinţă să le separe pe una de cealaltă; şi detestând-o pe aceasta din urma, părea că ura lui o învăluia şi o deforma pe cealaltă. Era totuşi prea mândru ca să-şi recunoască slăbiciunea, evitând-o. Nu căuta nici ocazii să fie în preajma ei şi nici nu o ocolea. Pentru a se convinge de propria sa putere de stăpânire, zăbovi în după-amiaza aceea pe rând cu fiecare treabă în parte; se chinui să se mişte cu o încetineală şi cu o prudenţă neobişnuite; ca urmare, ajunse la familia Hale după ora opt. Trebui după aceea să stea în birou împreună cu domnul Bell şi să rezolve diferite probleme şi tranzacţii; şi domnul Bell îl reţinu apoi mult timp după ce isprăviră treburile, discutând în tihnă lângă foc, când ar fi putut urca în salon. Dar domnul Thornton n-ar fi propus pentru nimic în lume să schimbe locul unde discutau; se enervă din ce în ce mai tare, socotind că
tovărăşia domnului Bell era tare plicticoasă; iar domnul Bell, la rândul lui, îşi zicea că nu mai cunoscuse un ins atât de grosolan şi de nepoliticos ca domnul Thornton, lipsit cu totul şi de inteligenţă şi de maniere. În cele din urmă, un zgomot uşor deasupra lor le aminti că ar fi trebuit să urce. O găsiră pe Margaret cu o scrisoare deschisă
în mână, discutând cu înflăcărare conţinutul cu tatăl ei. Când intrară, scrisoarea a fost imediat pusă deoparte; dar domnul Thornton prinse câteva cuvinte ale domnului Hale către domnul Bell:
— O scrisoare de la Henry Lennox. Îi dă lui Margaret speranţe mari.
Domnul Bell aprobă din cap. Margaret era roşie ca focul când o privi domnul Thornton, care tare ar fi vrut în clipa aceea să se ridice şi să plece şi să nu mai pună niciodată piciorul în casa lor.
— Credeam, începu domnul Hale, că aţi urmat sfatul lui Margaret şi că aţi tot încercat să vă convingeţi unul pe celălalt – lucru care v-a făcut să rămâneţi atât de mult timp în birou.
— Şi ai crezut că nu a mai rămas din noi doi decât o singură
părere, ca în povestea cu coada pisicii din Kilkenny. Spune-mi, te rog, a cui părere ai crezut că este mai trainică?
Domnul Thornton nu înţelegea nimic din ce discutau ei şi nici nu voia să întrebe. Domnul Hale, politicos, îl lămuri:
— Domnule Thornton, îl acuzam azi dimineaţă pe domnul Bell de 369
un fel de intoleranţă medievală oxfordiană faţă de oraşul său natal; şi apoi – cred că Margaret – am sugerat că i-ar prinde bine să stea mai mult de vorbă cu fabricanţii din Milton.
— Iartă-mă, dar nu-i aşa. Margaret zicea că le-ar prinde bine fabricanţilor din Milton să stea mai mult de vorbă cu locuitorii din Oxford. Nu-i aşa, Margaret?
— Bănuiesc că m-am gândit că le-ar prinde bine şi unora şi altora să intre ceva mai mult în legătură unii cu alţii – nu ştiu dacă a fost ideea mea sau a tatii.
— Aşa că vezi, domnule Thornton, ar fi trebuit să ne cultivăm unul altuia spiritul, în loc să vorbim despre familii dispărute, ca Smith şi Harrison. Totuşi, să încerc acum să-mi fac datoria. Mă
întreb când oare dumneavoastră, cei din Milton, veţi începe să mai trăiţi. Îmi pare că vă irosiţi vieţile strângând cele necesare traiului.
— Îmi închipui că prin a trăi înţelegeţi a te bucura.
— Da, a te bucura – nu voi specifica de ce anume, căci presupun că amândoi socotim distracţia o bucurie destul de jalnică.
— Aş dori totuşi să-mi daţi o definiţie a naturii bucuriei.
— Ei bine, bucuria tihnei – a te bucura de puterea şi influenta pe care ţi-o dau banii. Vă străduiţi cu toţii să obţineţi banii în ce scop?
Domnul Thornton rămase tăcut. Apoi spuse:
— Nu prea ştiu. Dar nu banii sunt lucrul pe care mă străduiesc să-l obţin.
— Dar atunci, ce anume?
— E o problemă personală. Ar însemna să îmi deschid sufletul şi nu prea cred că sunt pregătit să o fac.
— Nu! spuse domnul Hale; să nu devenim prea personali prin întrebări. Nu sunteţi niciunul reprezentativi pentru cele două
categorii; sunteţi amândoi prea individualizaţi.
— Nu prea ştiu dacă să consider asta un compliment, sau nu.
Mi-ar plăcea să fiu reprezentativ pentru Oxford, cu frumuseţea lui şi erudiţia de acolo şi cu istoria lui plină de măreţie. Ce spui, Margaret; ar trebui să mă simt măgulit?
— Nu ştiu cum e la Oxford. Dar există o diferenţă între a fi reprezentativ pentru un oraş şi a fi reprezentativ pentru oamenii de acolo.
— Foarte adevărat, domnişoară Margaret. Acum îmi amintesc că
azi dimineaţă erai împotriva mea şi că manifestai preferinţe pentru 370
