dragostea ce i-o poartă. Răspundea scurt şi tăios; nu se simţea în largul lui şi era atât de cătrănit, încât nu mai putea să deosebească
o glumă de o vorbă serioasă; tânjind după o privire, o vorbă de-a ei, în faţa căreia să se prosterneze umilit, plin de pocăinţă. Dar ea nici nu se uită măcar la el, nici nu-i vorbi. Degetele subţiri se mişcau cu iuţeală cosând fără întrerupere de parcă era lucrul cel mai însemnat din lume să termine cusătura. Fireşte că nu-i păsa de el, îşi zise în 373
sinea lui, căci altfel înflăcărarea şi patima dorinţei lui ar fi silit-o să-şi ridice ochii, măcar o clipă, pentru a citi căinţa târzie din privirea lui. Îi veni chiar s-o lovească, înainte de a pleca, pentru ca printr-o brutalitate excesivă, să poată avea apoi privilegiul de a da glas remuşcării ce-i rodea inima. Îi făcu bine plimbarea în aer liber cu care sfârşi seara. Şi din nou hotărî în sinea lui s-o vadă cât mai rar în viitor – deoarece doar văzându-i chipul şi trupul, doar auzindu-i glasul (ca o dulce melodie) simţea că îşi pierde cumpătul.
Ei bine! Aflase ce e dragostea – această durere ascuţită, această
cumplită experienţă, în flăcările căreia se zbătea acum (Dar se va strădui să scape din cazanul încins al patimii ca să-şi câştige seninătatea anilor de maturitate – cu sufletul îmbogăţit şi mult umanizat de a fi trecut printr-o asemenea mare pasiune.
După plecarea lui oarecum bruscă, Margaret se ridică de pe scaun şi începu să-şi strângă cusătura în tăcere. Pânzeturile lungi atârnau parcă mai greu ca niciodată în mâinile ei obosite. Rotunjimea chipului i se alungi, ascuţindu-se oarecum şi întreaga ei înfăţişare se schimbă, de parcă ar fi fost la capătul unei zile istovitoare. Şi în vreme ce se pregăteau cu toţii să se ducă la culcare, domnul Bell murmură o uşoară învinuire la adresa domnului Thornton:
— N-am mai văzut un ins atât de schimbat datorită reuşitei. Nu rabdă să-i spui un cuvânt; niciun fel de glumă. Totul pare să-i atingă
conştiinţa sensibilă a înaltei sale demnităţi. Pe vremuri era simplu şi generos ca ziua bună; nu aveai cum să-l jigneşti, căci nu era vanitos.
— Nu e vanitos nici acum, spuse Margaret, pierind de lângă masă
şi vorbind cu glas liniştit, limpede. În seara asta nu a fost ca de obicei. Ceva trebuie să-l fi necăjit, înainte de a veni aici.
Domnul Bell îi aruncă o privire pătrunzătoare pe deasupra ochelarilor. Ea rămase netulburată, dar după ce ieşi din încăpere, domnul Bell întrebă deodată:
— Hale, nu te-ai gândit niciodată că Thornton şi fiica ta ar putea avea unul pentru celălalt ceea ce francezii numesc tendresse?
— Niciodată! răspunse domnul Hale, la început uimit şi apoi tulburat de o asemenea idee. Nu, sunt sigur că te înşeli. Am aproape convingerea că greşeşti. Dacă totuşi există ceva, e doar din partea domnului Thornton. Bietul băiat! Nădăjduiesc şi am credinţa că nu se gândeşte la ea, căci sunt sigur că nu l-ar accepta.
— Poate! Ştii, sunt burlac şi m-am ferit toată viaţa de poveşti de 374
dragoste; aşa că părerea mea poate că nu merită să fie luată în seamă. Dar aş spune că există destule simptome din partea ei!
— Atunci, sunt încredinţat că te înşeli, spuse domnul Hale. S-ar putea ca el să ţină la ea, deşi uneori ea s-a purtat destul de urât cu el. Dar Margaret – oh, sunt convins că nu s-ar gândi niciodată la el.
Nici nu i-a trecut vreodată prin cap.
— Ar ajunge să-i treacă prin inimă. Dar nu e decât o sugestie.
Cred că m-am înşelat. Şi, chiar dacă am sau nu dreptate, acum mi-e foarte somn; aşa că, tulburându-ţi odihna nopţii (după câte îmi dau seama) cu închipuirile mele nelalocul lor, o să mă duc să mă culc cu inima uşoară.
Dar domnul Hale hotărî să nu se lase tulburat de asemenea gânduri absurde; drept care, impunându-şi să nu se gândească la ele, rămase treaz.
A doua zi, domnul Bell îşi luă rămas bun, rugând-o pe Margaret să nu uite că el are dreptul s-o ajute şi s-o apere de toate necazurile, indiferent de natura lor. Domnului Hale îi spuse:
— Margaret a ta mi-a mers drept la inimă. Ai grijă de ea, căci e o fiinţă deosebită – mult prea bună pentru Milton – de fapt, potrivită
doar pentru Oxford. Vreau să spun, pentru oraş – nu pentru oamenii de acolo. Încă n-am găsit cu cine s-ar putea potrivi. Când o să
găsesc, o să-l aduc pe tânăr să stea lângă domnişoara ta, aşa cum duhul din O mie şi una de nopţi l-a adus pe prinţul Caralmazan să-i fie pereche prinţesei Badoura.
— Te rog să nu faci aşa ceva. Adu-ţi aminte ce nenorociri au urmat; şi, în plus, nu mă pot lipsi de Margaret,
— Nu; dacă mă gândesc mai bine, o s-o păstrăm lângă noi, să ne îngrijească în următorii zece ani, până o să ajungem doi bătrâni bolnavi şi arţăgoşi. Crede-mă, Hale! Ar fi bine să pleci din Milton; e un loc cât se poate de nepotrivit pentru tine, cu toate că eu ţi l-am recomandat primul. Dacă ai fi de acord, mi-aş înăbuşi îndoielile şi aş
lua o parohie la colegiu; şi tu şi Margaret aţi veni să locuiţi în casa parohială – ai fi un fel de paroh laic şi m-ai scăpa de toţi nespălaţii; iar Margaret ar avea grijă de casă – ar fi zâna cea bună a parohiei în timpul zilei; iar serile ne-ar citi până am adormi. O astfel de viaţă
m-ar face să mă simt grozav de fericit. Ce părere ai?
— Niciodată, spuse cu hotărâre domnule Hale. Am făcut o dată o mare schimbare în viaţă şi am plătit din greu. Aici voi rămâne până
375
la sfârşitul zilelor; şi aici voi fi îngropat, uitat în mijlocul mulţimii.
— Să ştii că nu renunţ aşa de uşor la planul meu. Doar că n-o să
te mai sâcâi pe moment cu el. Unde e Perla? Hai, Margaret şi sărută-mă la despărţire;. Şi nu uita, draga mea, unde poţi găsi un prieten adevărat, pe cât îi stă în putinţă. Tu eşti copilul meu, Margaret. Nu uita acest lucru şi fii binecuvântată!
După aceasta, viaţa lor liniştită continuă să se scurgă la fel de monotonă ca înainte. Nu mai exista un bolnav pentru care să se teamă sau să spere; până şi familia Higgins – care îi stârnise atâta vreme un interes viu – trecuse pe planul al doilea. Copiii lui Boucher, rămaşi orfani şi de mamă, îi solicitau toată grija de care era în stare; şi se ducea destul de des pe la Mary Higgins, care îi îngrijea acum.
Cele două familii locuiau în aceeaşi casă: copiii mai mari se duceau la şcoli modeste, iar cei mititei, câtă vreme Mary era la lucru, erau supravegheaţi de vecina cea inimoasă al cărei bun simţ o izbise pe Margaret la moartea lui Boucher. I se plătea, desigur, pentru osteneală; iar Nicholas Higgins dovedea, în toate proiectele şi rânduielile făcute în legătură cu orfanii, o judecată limpede şi multă
putere de pătrundere, cu totul deosebite de felul său de a fi dinainte, mai pripit şi plin de ciudăţenii. Muncea atât de conştiincios, încât Margaret nu-l prea mai văzu în timpul lunilor de iarnă; dar, de câte ori îl întâlni, observă că evita pe cât putea să pomenească de tatăl copiilor pe care îi luase din toată inima sub oblăduirea sa. Nu vorbea cu uşurinţă nici despre domnul Thornton.
— Ca să zic adevăru’, spuse într-o zi, mă zăpăceşte cu totu’. Îs doi oameni în el. Pe unu’ din ei îl ştiu de mult, e patron din cap până-n picioare. Alălalt n-are nicio picătură de patron în el. Cum se-mpacă
ăştia doi într-unu singur, nu mă taie capu’. Da’ nu mă dau bătut.
Până una alta, vine destul de des pe-aici; aşa l-am şi cunoscut pe omu’ din el care nu-i patron. Şi socot că şi eu îl cam nedumeresc; fiin’că stă şi-ascultă şi se holbează, de parc-aş fi un animal ciudat, prins de curând. Da’ nu mă sperie el pe mine. După cum vede şi singur, nu mă speriu uşor în casa mea. Şi i-am şi zis câteva, nişte chestii pe care socot că i-ar fi prins bine să le fi auzit când era mai tânăr.
— Şi nu ţi-a răspuns? întrebă domnul Hale.
