— Păi, n-o să zic că avantaju’ e de partea lui, cu toate că
nădăjduiesc să-l aduc oleacă pe calea cea bună. Uneori zice şi câteva 376
lucruri mai tari, care nu-mi prea plac la început, da’ parcă au şi ceva adevărat în ele, dacă stai să le rumegi bine. Socot c-o să vină şi-n seara asta, în legătură cu învăţătura copiilor. Nu-i mulţumit cum merg cu şcoala şi vrea să le pună nişte întrebări.
— Dar ei ce… începu domnul Hale; însă Margaret, atingându-i uşor braţul, îi arătă cât era ceasul.
— E aproape şapte, spuse ea. Serile sunt mai lungi acum.
Nu izbuti să răsufle uşurată până când nu se depărtară de casă.
Apoi, după ce se mai linişti puţin, tare ar fi dorit să nu se fi grăbit atât; căci, nu se ştie cum, dar îl văzuseră destul de rar pe domnul Thornton în ultima vreme; şi dacă el ar fi trecut pe la Higgins, s-ar fi bucurat să-i vadă în seara aceea, ţinând seama de vechea lor prietenie.
Da! venea foarte rar acum, chiar şi la lecţii. Domnul Hale era amărât văzând cât de puţin entuziasm avea elevul său pentru literatura greacă, subiect care îl pasionase doar cu puţină vreme în urmă. Iar acum se întâmpla nu o dată ca, în ultima clipă, să
sosească un bilet scris în grabă de domnul Thornton, în care îşi cerea scuze că era prea ocupat şi nu putea să vină în seara aceea la lecţie. Şi cu toate că acum avea destui elevi, în inima domnului Hale nimeni nu luase locul primului său discipol. Era abătut şi trist din cauza întreruperii de moment a unei relaţii la care ţinea; şi stătea şi cumpănea ce motive ar fi putut pricinui această schimbare.
Într-o seară o sperie de-a dreptul pe Margaret, care îşi vedea de lucru, întrebând-o pe neaşteptate:
— Margaret! ai avut vreodată vreun motiv să crezi că domnul Thornton ţine la tine?
Bietul om era tare stingherit punând această întrebare, dar îşi amintise de ideea ridicolă a domnului Bell şi vorbele îi ieşiseră din gură mai înainte de a-şi fi dat seama ce face.
Margaret nu răspunse imediat; dar, după cum îşi ţinea aplecată
capul, ghici ce răspuns avea să-i dea.
— Da; cred că – oh, tată, ar fi trebuit să-ţi spun; şi lăsând cusătura să-i cadă, îşi ascunse faţa în mâini.
— Nu, draga mea; să nu crezi să te-am întrebat dintr-o curiozitate nestăpânită. Sunt încredinţat că mi-ai fi spus, dacă ai fi simţit că îi poţi împărtăşi sentimentele. Ţi-a vorbit despre simţămintele lui?
La început, ea nu răspunse; apoi spuse, cu glas şovăitor şi slab:
377
— Da.
— Şi l-ai refuzat?
Scoase un suspin profund: păru şi mai neajutorată şi mai neputincioasă şi spuse:
— Da.
Dar, înainte ca tatăl ei să poată spune ceva, Margaret îşi ridică
faţa îmbujorată de sfială şi, uitându-se drept la el, urmă:
— Tată, ţi-am răspuns la întrebare, dar mai mult nu-ţi pot spune; şi apoi, totul e prea dureros pentru mine; orice cuvânt, orice faptă
legată de asta îmi provoacă atâta amărăciune, încât nu pot nici să
mă gândesc. Oh, tată, îmi pare rău că din cauza mea ai pierdut un prieten, dar n-am avut ce face – oh! Îmi pare foarte rău!
Se aşeză pe duşumea lângă el şi îşi puse capul pe genunchii lui.
— Şi mie îmi pare rău, draga mea. Am fost peste măsură de surprins când domnul Bell mi-a spus ceva în genul acesta…
— Domnul Bell! Oh, domnul Bell şi-a dat seama?
— Într-o oarecare măsură; dar şi-a băgat în cap că tu – cum să-ţi spun? – că nu ai o atitudine prea nefavorabilă faţă de domnul Thornton. Ştiam că nu era adevărat. Nădăjduiam că totul nu era decât o închipuire; îţi cunoşteam prea bine sentimentele reale, pentru a bănui că ai putea ţine vreodată la domnul Thornton în felul acesta. Dar îmi pare foarte rău.
Rămaseră un timp liniştiţi şi tăcuţi. Dar, după o vreme, când o mângâie pe obraji, aproape că tresări simţindu-i umezi de lacrimi.
Când o atinse, ea sări în picioare şi, străduindu-se să-i zâmbească, prinse a sporovăi despre familia Lennox – atât de dornică să schimbe vorba, încât domnul Hale nu mai avu inima să revină asupra discuţiei.
— Mâine – da, mâine vor fi cu toţii înapoi în strada Harley. Oh, ce ciudat o să fie! Mă întreb ce cameră o să fie transformată în odaia copiilor. Cât de fericită o să fie mătuşa mea cu copilaşul.
Închipuie-ţi, Edith mamă! Iar căpitanul Lennox – mă întreb ce o să
facă acum, că şi-a dat demisia din armată?
— Să-ţi spun eu ce să faci, vorbi tatăl ei, dornic s-o vadă
continuând pe această temă interesantă. Cred că o să renunţ la tovărăşia ta vreo două săptămâni, ca să dai o fugă la Londra şi să-i vezi pe călătorii noştri. În jumătate de oră de discuţie cu domnul Henry Lennox, o să poţi afla mai multe despre şansele lui Frederick 378
decât din zece scrisori de-ale lui; aşa că, până la urmă, o să îmbini utilul cu plăcutul.
— Nu, tată, n-ai să renunţi la tovărăşia mea, mai ales că nici nu vreau s-o faci. Apoi, după o mică pauză, adăugă: Încep să-mi pierd speranţele în legătură cu Frederick; am impresia că e gata să
