Când termină aceste treburi mărunte, căzu într-o reverie; iar gândul la tatăl absent stărui în mod straniu în seara aceea în mintea ei. Aproape că se învinovăţea pentru că simţise singurătatea (deci absenţa lui) ca pe o uşurare; dar aceste două zile o ajutară să-şi revină, dându-i puteri noi şi speranţe luminoase. O serie de proiecte care îi apăruseră în ultima vreme ca nişte poveri îi păreau acum plăcute. Vălul morbid de pe ochi dispăruse şi îşi văzu poziţia şi munca aşa cum erau în realitate. Dacă domnul Thornton i-ar oferi 385
iarăşi prietenia pierdută – nu, măcar dacă ar veni din când în când să-l înveselească pe tatăl ei, ca în vremurile de demult – chiar şi fără
ca ea să-l vadă – ar simţi că viaţa, deşi fără perspective prea strălucite, i s-ar întinde dreaptă şi limpede în faţă. Oftă în timp ce se ridica să se ducă la culcare. În ciuda vorbei „Un pas mi-e de ajuns” –
în ciuda îndatoririi simple de a se devota tatălui ei – simţea în inimă
o nelinişte şi înţepătura unui regret.
În seara aceea de aprilie şi gândurile domnului Hale se îndreptară
clipă de clipă spre Margaret, într-un fel tot atât de ciudat şi de stăruitor. Toate aceste ore petrecute printre prieteni vechi şi în locuri familiare îl obosiseră. Îşi făcuse idei exagerate în legătură cu atitudinea schimbată pe care o vor avea prietenii săi faţă de el, din cauza noilor lui opinii; dar, chiar dacă unii din ei se simţiseră
întristaţi sau şocaţi, poate şi indignaţi în principiu de concepţiile sale, de îndată ce văzură chipul omului la care ţinuseră cândva nu se mai gândiră la opiniile lui, ci numai la el; sau îşi amintiră de ele doar atât cât să adauge ceva mai multă gravitate plină de delicateţe atitudinii lor. Căci domnul Hale nu avusese mulţi cunoscuţi; făcuse parte dintr-un colegiu mai mic şi fusese întotdeauna timid şi rezervat; dar cei care, în tinereţe, se străduiseră să ajungă până la cugetul şi simţămintele-i alese, aflate sub tăcerea şi şovăielile lui, îl îndrăgiseră, având faţă de el ceva din blândeţea protectoare pe care ar fi arătat-o unei femei. Iar reînnoirea acestei prietenii, după atâţia ani şi după atâtea schimbări, îl copleşise mai tare decât ar fi putut-o face orice manifestare de asprime sau dezaprobare.
— Mă tem că ne-am agitat cam mult, spuse domnul Bell. Acum te resimţi după viaţa în atmosfera din Milton.
— Mă simt obosit, mărturisi domnul Hale. Dar nu aerul din Milton e de vină. Am cincizeci şi cinci de ani şi acest mic amănunt explică pur şi simplu lipsa de putere.
— Prostii! Eu sunt trecut de şaizeci şi nu simt că-mi pierd puterile, nici la trup şi nici la minte. Să nu te mai aud că vorbeşti astfel. Cincizeci şi cinci de ani! păi eşti un om încă tânăr.
Domnul Hale clătină din cap şi spuse doar:
— Anii aceştia din urmă!
După câteva clipe, însă, se ridică dintr-unul din fotoliile luxoase ale domnului Bell, în care stătea aproape culcat şi vorbi cu o seriozitate care-l făcea aproape să tremure: 386
— Bell! să nu crezi că, dacă aş fi putut prevedea toate urmările opiniilor mele de până acum şi ale renunţării la parohie – nu! nici chiar dacă aş fi ştiut cât o să sufere ea – să nu crezi că aş fi dat înapoi – că n-aş fi făcut gestul de a recunoaşte deschis că nu mai am aceeaşi credinţă în Biserica al cărei preot eram. Îmi zic şi acum că, chiar de-aş fi putut prevedea martiriul cumplit pricinuit de suferinţele cuiva atât de drag, aş fi făcut exact acelaşi lucru şi anume să părăsesc făţiş Biserica. Poate că aş fi acţionat altfel, cu mai multă chibzuinţă faţă de familia mea. Dar nu cred că Dumnezeu m-a înzestrat cu prea multă chibzuinţă, ori putere, adăugă el, lăsându-se iarăşi pe spate.
Domnul Bell îşi suflă ostentativ nasul înainte de a răspunde. Apoi spuse:
— Ţi-a dat puterea ca să faci ceea ce conştiinţa ta te-a îndemnat; şi nu cred că avem nevoie de vreo putere mai mare sau mai sfântă; sau de altă chibzuinţă. În ceea ce mă priveşte, ştiu că nu am nici atâta; şi totuşi, există câte unii care scriu despre mine, în cărţile lor prosteşti, că aş fi un om înţelept; o fire independentă; o minte ageră
şi toate celelalte făţărnicii. Cel mai mare neghiob ascultând de principiile elementare ale bunului simţ, chiar dacă asta nu înseamnă decât să-şi şteargă picioarele pe preşul de la uşă, are mai multă chibzuială şi putere ca mine. Dar cât de nerozi sunt oamenii!
Se lăsă tăcerea. Domnul Hale vorbi primul, ca o continuare a unui gând al său:
— Aş vrea să vorbesc cu tine despre Margaret.
— Ei, ce-i cu Margaret?
— Dacă mor…
— Prostii!
— Ce-o să se întâmple cu ea? – mă gândesc deseori. Bănuiesc că
familia Lennox o s-o cheme să stea la ei. Mă străduiesc să cred că
aşa o să fie. Mătuşa ei ţinea mult la ea, în felul ei liniştit; numai că
doamna Shaw cam uită să ţină şi la cei ce nu sunt de faţă.
— O greşeală foarte des întâlnită. Ce fel de oameni sunt cei din familia Lennox?
— El e un băiat chipeş, plăcut, cam vorbăreţ. Edith e frumuşică, dulce şi cam răsfăţată. Margaret, o iubeşte din toată inima, iar Edith o iubeşte şi ea cu câtă inimă îi prisoseşte.
— Ascultă aici, Hale; ştii că fiică-ta mi-a cucerit inima. Ţi-am mai 387
spus-o. Bineînţeles că, fiind fiică-ta şi fina mea, ţineam la ea şi înainte. Dar vizita pe care ţi-am făcut-o la Milton m-a făcut sclavul ei. Şi ca un captiv din vechime, urmez de bunăvoie carul învingătorului
meu.
Căci
Margaret
arată,
într-adevăr,
impresionantă şi senină ca o persoană care a luptat şi poate că încă
mai luptă, având totuşi siguranţa că va învinge. Da, în ciuda frământărilor ei de acum, aceasta e expresia pe care i-am descifrat-o pe chip. Aşa că, tot ce-mi aparţine îi pun la dispoziţie dacă are nevoie; şi, când voi muri, totul îi va rămâne ei, fie că o doreşte sau nu. Mai mult, eu însumi mă recunosc cavalerul ei supus cu toţi cei şaizeci de ani ai mei şi guta de care sufăr. Serios, prietene, mă voi îngriji de fiica ta cât timp voi trăi şi îi voi oferi ca reazim întreaga mea pricepere şi înţelepciune şi toată inima mea. De fapt, nu cred că o să-mi facă griji. Ştiu şi eu că fiecare om trebuie să aibă ceva pentru care să-şi facă griji, căci altfel nu poate fi fericit. Numai că tu o să
trăieşti mai mult decât mine. Voi, oamenii slabi şi uscăţivi, ispitiţi şi înşelaţi moartea tot timpul! Primii care se duc sunt tipii voinici şi sănătoşi ca mine.
Dacă domnul Bell ar fi avut puteri profetice, ar fi văzut că făclia morţii fusese inversată şi că îngerul morţii cu chipul grav şi netulburat stătea foarte aproape de prietenul său şi-i făcea semn. În seara aceea, domnul Hale îşi puse capul pe pernă, de unde n-avea să
