vreme, nădăjduiesc că o să mă laşi pe mine să plec la Milton, ca să le dau o mână de ajutor.
— Oh, îţi mulţumesc, zise Edith, dar cred că bătrânul domn Bell va face tot ce-i stă în putinţă şi nu va fi nevoie şi de un alt ajutor.
Numai că nu poţi să te aştepţi ca un cărturar să se descurce prea bine. Draga de Margaret! nu va fi minunat s-o avem iar aici, cu noi?
Parcă eraţi buni prieteni, cu ani în urmă.
— Crezi? întrebă el nepăsător, părând interesat de un pasaj din revistă.
— Ştiu eu, poate că nu – am uitat. Eram cu gândul numai la Cosmo. Dar nu-i aşa că s-a potrivit bine – dacă tot trebuia să moară
– să se întâmple acum când ne-am întors acasă, ne-am instalat în vechea casă şi suntem gata s-o primim pe Margaret? Sărăcuţa! ce schimbare va fi pentru ea faţă de Milton! Am să pun perdele noi de creton în odaia ei, s-o fac să arate mai luminoasă, ca s-o înveselesc puţin.
În acelaşi spirit de bunăvoinţă călători şi doamna Shaw până la Milton, întrebându-se din când în când cu teamă cum va fi prima clipă şi cum va trece peste ea; dar în cea mai mare parte a timpului plănuind cum s-o scoată pe Margaret din „locul acela oribil” şi s-o aducă iar în confortul plăcut din strada Harley.
— Vai, draga mea! se văita ea în faţa cameristei; ia te uită la hornurile alea! Biata mea soră! Nu cred că aş mai fi rămas la Neapole, dacă aş fi ştiut ce se întâmplă! Aş fi venit şi le-aş fi luat pe ea şi pe Margaret de aici.
Şi în sinea ei recunoscu că îl socotise întotdeauna pe cumnatul ei un om cam slab, dar cu atât mai mult acum când vedea pentru ce târg părăsise minunatul lor cămin din Helstone.
Margaret era tot în aceeaşi stare: palidă, nemişcată, mută, cu ochii uscaţi. I se spusese că soseşte mătuşa ei; dar nu se arătase nici surprinsă ori încântată şi nici măcar plictisită. Domnul Bell, căruia îi revenise pofta de mâncare şi care aprecia strădaniile lui Dixon de a-l vedea mulţumit, în zadar o tot rugă să guste nişte momiţe de viţel 394
gătite cu stridii; ea clătina doar din cap, cu aceeaşi încăpăţânare tăcută ca şi cu o zi înainte; aşa că domnul Bell se văzu silit să se consoleze mâncându-le singur pe toate. Dar tot Margaret auzi prima oprindu-se trăsura care o aducea pe mătuşa ei de la gară. Pleoapele îi fremătară, buzele începură să-i tremure, prinzând puţină culoare.
Domnul Bell coborî s-o întâmpine pe doamna Shaw; când urcară, Margaret stătea în picioare, încercând să-şi stăpânească ameţeala; când o văzu pe mătuşa ei, păşi spre braţele ce se deschideau s-o primească şi pentru prima dată găsi alinare în lacrimi pe umărul mătuşii. Toate gândurile de dragoste tihnită cu care era deprinsă, de tandreţe îndelungată, de înrudire cu biata răposată – toată acea inexplicabilă asemănare la înfăţişare, glas şi gesturi, care par să
aparţină aceleiaşi familii şi care în clipa ceea îi aminteau atât de viu de mama ei – o năpădiră, topindu-i inima amorţită într-o revărsare de lacrimi fierbinţi.
Domnul Bell se furişă afară din odaie şi coborî în bibliotecă, unde ceru să se facă focul şi încercă să se gândească la altceva scoţând din raft şi examinând diferite cărţi. Fiecare volum îi aducea o amintire sau un gând despre prietenul său mort. Dar dacă era o schimbare de activitate faţa de cele două zile cât o veghease pe Margaret, nu era nicio schimbare în gânduri. Se bucură auzind glasul domnului Thornton, întrebând la uşă. Pe un ton destul de politicos, Dixon nu-l primi însă în casă; căci, odată cu sosirea cameristei doamnei Shaw, pătrunseseră în casă imagini ale măreţiei de odinioară a familiei Beresford, ale „rangului” (aşa îi plăcea ei să-i spună) din care tânăra ei stăpână fusese exclusă şi în care acum, slavă Domnului, avea să reintre. Aceste imagini, asupra cărora stăruia încântată în discuţiile cu camerista doamnei Shaw (subliniind între timp cu îndemânare orice era legat de rangul şi importanţa casei din strada Harley, spre edificarea Marthei care asculta), o făceau pe Dixon să privească de sus orice localnic din Milton; şi astfel, cu toate că era de obicei intimidată de domnul Thornton, îl informă destul de scurt că nu va putea vedea pe nimeni dintr-ai casei în seara aceea. Şi nu se poate crede că i-a plăcut prea mult când s-a pomenit contrazisă de domnul Bell, care deschise uşa bibliotecii şi strigă:
— Thornton! dumneata eşti? Intră un minut sau două. Vreau să-ţi vorbesc.
395
Aşa încât domnul Thornton intră în bibliotecă şi Dixon trebui să
se retragă în bucătărie, unde îşi regăsi demnitatea cu povestea extraordinară despre trăsura cu şase cai a lui Sir John Beresford pe vremea înaltelor sale funcţii.
— Nu mai ştiu ce vroiam să-ţi spun. Doar că e tare greu să stai singur într-o încăpere unde totul îţi aminteşte de un prieten care nu mai este. Şi totuşi, Margaret şi mătuşa ei trebuie să aibă salonul doar pentru ele!
— A venit doamna… mătuşa ei? întrebă domnul Thornton.
— Dacă a venit? Da, cu camerista şi cu tot alaiul. Ar fi putut să
vină şi singură într-un moment ca acesta! Şi acum, trebuie să plec şi să mă reped până la Clarendon.
— Nu trebuie să vă duceţi la Clarendon. Avem acasă cinci sau şase camere goale.
— Bine aerisite?
— Cred că vă puteţi bizui pe mama în această privinţă.
— Atunci fug până sus să-i urez bietei fete noapte bună şi s-o salut pe mătuşa ei şi apoi plecăm împreună.
Domnul Bell zăbovi sus câtăva vreme. Domnul Thornton începu să-şi spună că stătea cam mult, ţinând seama că el însuşi era foarte ocupat şi abia găsise timp să dea o fugă până la Crampton ca să afle cum se mai simte domnişoara Hale.
Când în sfârşit ieşiră şi o porniră la drum, domnul Bell zise:
— M-au reţinut puţin în salon. Doamna Shaw e tare nerăbdătoare să ajungă acasă – din cauza fiicei ei, zice ea – şi vrea s-o ia pe Margaret de îndată. Numai că biata fată e în stare acum să
călătorească aşa cum sunt eu în stare să zbor. Şi apoi, ea zice şi pe bună dreptate, că are prieteni pe care trebuie să-i vadă – şi să-şi ia rămas bun de la o mulţime de oameni; dar mătuşa ei s-a apucat s-o sâcâie cu vechi pretenţii, întrebând-o dacă şi-a uitat vechii prieteni?
Şi atunci Margaret, a răspuns, izbucnind în plâns, că va fi bucuroasă să plece dintr-un loc unde a suferit atât de mult. Iar eu trebuie să mă întorc mâine la Oxford şi nu ştiu ce s-o sfătuiesc să
facă.
Se opri, cu un aer întrebător; dar nu primi niciun răspuns de la însoţitorul său, căruia îi răsună mereu în urechi – „unde a suferit atât de mult”. Cum? aşa îşi va aminti ea de aceste optsprezece luni petrecute în Milton? – atât de preţioase pentru el, căci până şi cele 396
mai amare clipe erau mai presus de toate bucuriile unei vieţi întregi!
Nici pierderea tatălui, nici pierderea mamei lui, oricât de dragă i-ar fi fost domnului Thornton, n-ar fi putut otrăvi amintirea săptămânilor, zilelor, ceasurilor petrecute alături; căci un drum de două mile, din care fiecare pas era o desfătare, pentru că îl apropia tot mai mult de ea, îl aducea în preajma fiinţei ei încântătoare fiecare pas îmbogăţindu-i sufletul, iar fiecare clipă reamintită aducându-i în minte graţia mişcărilor ei, ori câte o vorbă mai tăioasă. Da! orice i s-ar fi întâmplat lui – fără legătură cu ea – nu l-ar fi determinat niciodată să spună despre o perioadă când o văzuse zilnic, când a avut-o mereu în preajma lui, că a fost o perioadă de suferinţă.
Pentru el fuseseră zile de delicii, cu toate înţepăturile şi jignirile suferite, în comparaţie cu pustietatea ce-l aştepta, fără speranţe în viitor, o viaţă pe care n-o va încălzi nicio nădejde şi nicio temere.
Doamna Thornton şi Fanny erau în sufragerie, aceasta din urmă
destul de surescitată în faţa unor mătăsuri lucioase pe care slujnica le ridica pe rând, ca să încerce efectul rochiei de mireasă la lumina lumânărilor. Mama ei se străduia să-i ţină isonul, dar nu izbutea.
N-o interesa nici moda şi nici toaletele şi dorea din toată inima ca Fanny să fi acceptat propunerea fratelui ei de a cumpăra toaletele de nuntă de la vreo croitorie de mâna întâi din Londra, fără toate aceste discuţii şi griji nesfârşite şi toate şovăielile continue, pricinuite de dorinţa lui Fanny de a alege şi a supraveghea singură totul. Domnul Thornton nu putea decât să fie încântat şi recunoscător că se găsise un om care să fie captivat de aerele şi graţiile ieftine ale lui Fanny şi îşi exprima încântarea oferindu-i din plin surorii sale posibilitatea de a-şi procura gătelile dorite, care pentru ea însemnau tot atât, dacă
