Nădăjduiam că aveai atâta nobleţe sufletească încât să ştii să-i plăteşti omagiul inimii. Deşi cred – ba chiar sunt sigur – că te-ar fi respins, totuşi dacă ai fi iubit-o, chiar cu o dragoste neîmpărtăşită, ai fi fost mai presus decât toţi cei, oricine ar fi fost ei, care n-au 399
cunoscut-o ca s-o poată iubi. „Făptură reuşită” – doar atât? De parcă
ar fi un cal sau un câine?
Ochii domnului Thornton scânteiau ca jăraticul aprins.
— Domnule Bell, începu el, înainte de a vorbi aşa, ar trebui să
ţineţi seama că nu toţi bărbaţii sunt liberi să-şi exprime simţămintele, cum o faceţi dumneavoastră. Să vorbim despre altceva.
Căci deşi inima îi bătea să-i spargă pieptul la fiece cuvânt rostit de domnul Bell şi deşi ştia că ceea ce spusese acesta va lega de acum înainte gândul la bătrânul cărturar de la Oxford de tot ce avea mai de preţ în inimă, totuşi nu voia să se lase târât şi să dea glas simţămintelor sale pentru Margaret. Nu-i plăcea să se întreacă în elogii şi numai fiindcă altul proslăvea ceea ce respecta şi iubea el cu patimă, să caute să-l întreacă în laude. Aşa încât se întoarse la chestiunile seci ale afacerilor dintre ei, în calitatea lor de proprietar şi chiriaş.
— Ce-i cu grămada aceea de cărămizi şi mortar peste care am dat în curte? întrebă domnul Bell. E nevoie de vreo reparaţie?
— Nu, mulţumesc, niciuna.
— Construieşti ceva pe cont propriu? Dacă-i aşa, îţi sunt foarte recunoscător.
— Construiesc o sală de mese pentru oameni, vreau să spun pentru muncitori.
— Îmi ziceam că eşti destul de greu de mulţumit, dacă această
încăpere nu era suficient de bună pentru un burlac ca dumneata.
— Am cunoscut un ins cam ciudat şi am trimis la şcoală vreo doi copii de care se ocupă el. Ştiţi, treceam din întâmplare într-o zi pe lângă casa lui şi am intrat pentru nişte mărunţiş care era de plată; şi am văzut că în tigaie se frigea o mâncare ca vai de ea – o bucată de carne grasă, făcută scrum şi asta m-a pus mai întâi pe gânduri. Dar abia când alimentele s-au scumpit atât de tare astă-iarnă, m-am gândit că, dacă aş cumpăra provizii cu ridicata şi aş pune să le gătească dintr-o dată, s-ar putea economisi o grămadă de bani şi lucrurile s-ar simplifica mult. Aşa că am vorbit cu prietenul meu –
sau duşmanul meu – omul despre care v-am spus – şi el a găsit cusururi la fiecare amănunt al planului meu; aşa că l-am lăsat baltă, socotindu-l greu de pus în practică şi dându-mi seama că, înfăptuindu-l cu de-a sila, ar fi însemnat să mă amestec în 400
independenţa oamenilor mei; când, deodată, omul ăsta, Higgins, vine la mine şi-mi declară frumuşel că e de acord cu un alt plan, dar atât de asemănător cu al meu, încât aş fi putut spune că era chiar al meu; şi, în plus, că sunt de acord mai mulţi muncitori cu care stătuse de vorbă. Mărturisesc că am fost puţin enervat de purtarea lui şi m-am gândit să renunţ la toată treaba. Dar mi s-a părut că ar fi copilăresc să abandonez un plan, pe care l-am socotit cândva chibzuit şi bine întocmit, numai pentru că n-aveam să mă bucur de întreaga cinste şi recunoaştere datorată autorului său. Aşa încât am acceptat rolul ce-mi fusese rezervat, un fel de administrator de club.
Cumpăr alimentele cu ridicata şi am grijă să angajez o intendentă
sau bucătăreasă corespunzătoare.
— Nădăjduiesc că faci faţă în noua funcţie. Te pricepi bine la cartofi şi la ceapă? Dar cred că te ajută doamna Thornton la cumpărături.
— Câtuşi de puţin, răspunse domnul Thornton. Ei nu i-a plăcut planul şi acum nici nu mai pomenim de el între noi. Dar mă descurc destul de bine; ştiţi, aduc stocuri mari de la Liverpool şi cumpăr carne chiar de la măcelarul familiei. Pot să vă asigur că mesele calde pe care le serveşte intendenta nu sunt de dispreţuit.
— Guşti din fiecare fel pe măsură ce-i gata, în virtutea funcţiei pe care o ai? Probabil că ai şi o bonetă albă.
— La început căutam să mă rezum doar la cumpărături şi chiar şi în asta ascultam mai mult de preferinţele oamenilor, transmise prin menajeră, decât să fac după capul meu. O dată vaca era prea bătrână, altă dată oaia nu era destul de grasă. Cred că şi-au dat seama că ţineam să-i las liberi, să nu le impun părerile mele; şi astfel, într-o zi, doi sau trei oameni, printre care şi prietenul meu Higgins, m-au întrebat dacă nu vreau să intru şi să iau o gustare.
Eram tocmai foarte ocupat, dar am înţeles că oamenii s-ar fi simţit jigniţi dacă, după ce făcuseră primul pas, nu le-aş fi ieşit în întâmpinare, aşa că am intrat şi am mâncat cea mai bună masă din viaţa mea. Le-am spus (vecinilor mei de masă, vreau să spun, căci nu mă pricep la discursuri) cât de mult mi-a plăcut; şi câtăva vreme, ori de câte ori se întâmpla să aibă acel fel de mâncare, eram sigur că
mă vor întâmpina cu un: „Domnu’, azi avem musaca la masă, nu vreţi să veniţi?” Dacă nu mă pofteau, nu m-aş fi dus peste ei, cum nu m-aş fi dus nici la slujba religioasă de la barăcile lor fără să fiu 401
invitat.
— Bănui că erai un fel de piedică pentru ei cât stăteau de vorbă.
Nu puteau să-i înjure pe patroni atâta vreme cât erai acolo. Am credinţa că o făceau în zilele fără musaca.
— Ei bine, până acum am izbutit să evităm orice fel de întrebări supărătoare. Dar dacă se mai iscă vreuna din vechile dispute, fiţi sigur că în prima zi cu musaca am să le spun ce gândesc. Dar dumneavoastră nu-i prea cunoaşteţi pe oamenii noştri din Darkshire cu toate că sunteţi de pe-aici. Au un simţ al umorului atât de dezvoltat şi un mod de exprimare atât de savuros! Am ajuns să
cunosc destul de bine pe câţiva dintre ei şi îşi dau drumul destul de liber în faţa mea.
— Nimic nu-i egalizează mai mult pe oameni decât mâncatul laolaltă. Pe lângă asta, moartea nu înseamnă nimic. Filozoful moare sentenţios – fariseul ostentativ – omul sincer umil –, bietul idiot orbeşte, aşa cum vrabia cade la pământ; dar filozoful şi idiotul, omul sincer şi fariseul, toţi mănâncă la fel – cu condiţia să aibă o digestie la fel de bună. Iată o altă teorie la teoria dumitale!
— Eu n-am nicio teorie; urăsc teoriile.
— Îţi cer iertare. Ca să-ţi dovedesc pocăinţa mea, vrei să accepţi o bancnotă de zece lire cu care să faci cumpărături şi să le oferi săracilor un ospăţ?
— Mulţumesc, nu. Ei îmi plătesc chirie pentru cuptorul şi bucătăriile din dosul fabricii; şi îmi vor plăti şi mai mult pentru noua sală de mese. Nu vreau ca ceea ce fac să se transforme într-un act de caritate. Nu vreau donaţii. Odată adoptat principiul, lumea va începe să vorbească şi va strica totul.
— Lumea va vorbi ori de câte ori e vorba de un plan nou. N-ai ce-i face.
— Duşmanii mei, dacă am, pot trăncăni că mesele pe care le ofer sunt filantropie; dar dumneavoastră îmi sunteţi prieten şi nădăjduiesc că veţi acorda experienţei mele omagiul tăcerii. În momentul de faţă nu este decât o mătură nouă şi mătură destul de bine. Dar cu timpul, nu mă îndoiesc că ne vom poticni şi de multe piedici.
402
CAPITOLUL XLIII
MARGARET PLEACĂ
„De-ţi iei rămas bun, chiar şi-un nimic Devine mare-n ceasul despărţirii.”
E. ELLIOTT