nu şi mai mult, decât logodnicul în sine. Când fratele ei intră
împreună cu domnul Bell, Fanny roşi şi zâmbi jenată şi începu să
potrivească nervoasă obiectele preocupării ei, într-un fel care ar fi atras neîndoielnic atenţia oricui în afară de domnul Bell. Dacă
acesta se gândi o clipă la ea şi la mătăsurile şi satinurile ei, n-o făcu decât ca s-o compare, pe ea şi toate gătelile, cu palida tristeţe pe care o lăsase în urma lui, nemişcată, cu capul plecat şi braţele încrucişate, într-o odaie în care liniştea era atât de mare, încât puteai crede că vuietul din urechile tale se datora spiritelor morţilor, care încă mai pluteau în jurul fiinţelor dragi. Căci atunci când domnul Bell urcase în salon, doamna Shaw era adormită pe sofa şi 397
niciun sunet nu curma tăcerea.
Doamna Thornton îl întâmpină pe domnul Bell cu ospitalitatea ei convenţională obişnuită. Niciodată nu era atât de binevoitoare ca atunci când primea prieteni de-ai fiului ei în casă; cu cât erau mai neaşteptaţi, cu atât mai multă străduinţă depunea ca ei să se simtă
bine în casa ei primitoare.
— Ce face domnişoara Hale? întrebă ea.
— Aproape complet zdrobită de această ultimă lovitură.
— Nu mă îndoiesc că este o mare mângâiere pentru ea să aibă un prieten ca dumneavoastră.
— Aş vrea să fi fost singurul ei prieten, doamnă. Cred că sună
cam brutal ce spun, dar am fost înlocuit şi izgonit din funcţia mea de sfetnic şi ocrotitor de către o mătuşă, care e o adevărată doamnă; şi mai există tot felul de verişoare şi mai ştiu eu ce, care vor s-o ia la Londra, de parcă ar fi jucăria lor. Iar ea este mult prea slabă şi nefericită ca să-şi impună voinţa.
— Cred şi eu că e slabă, zise doamna Thornton, cu un subînţeles pe care fiul ei îl pricepu foarte bine. Dar, urmă ea, unde au fost toate aceste rude în vremea când domnişoara Hale părea să n-aibă
niciun prieten şi îndura atâtea necazuri?
Dar nu păru să aştepte răspuns la această întrebare; ieşi din odaie, chemată de îndatoririle ei de gazdă.
— Au trăit în străinătate, spuse domnul Bell. Au un oarecare drept asupra ei, trebuie să recunosc. E mătuşa care a crescut-o, iar ea şi cu verişoara ei au fost ca două surori. Lucrul care mă
indispune, înţelegi, este că doream s-o păstrez, ca pe propriul meu copil; şi îi pizmuiesc pe aceşti oameni, care nu par să aprecieze privilegiul de care se bucură. Ar fi cu totul altceva dacă ar lua-o Frederick.
— Frederick! exclamă domnul Thornton. Cine e? Şi ce drept…?
dar se opri brusc, fără să mai sfârşească întrebarea care-i scăpase fără voie.
— Frederick? făcu domnul Bell uimit. Păi, cum, nu ştii? E fratele ei. N-ai auzit…?
— N-am auzit niciodată numele lui. Unde e? Cine e?
— Sunt sigur că ţi-am vorbit despre el, când au venit prima dată
în Milton – fiul care a fost amestecat în răzmeriţa de pe vas.
— N-am auzit niciodată de el până acum. Unde trăieşte?
398
— În Spania. Riscă să fie arestat în clipa când ar pune piciorul în Anglia. Sărmanul băiat! Va fi tare mâhnit că nu va putea să ia parte la înmormântarea tatălui. Trebuie să ne mulţumim cu căpitanul Lennox; căci nu cunosc vreo altă rudă pe care s-o chemăm.
— Nădăjduiesc că pot să vin şi eu?
— Fireşte; ţi-aş fi chiar recunoscător. Nu pot să spun decât că eşti un om tare cumsecade, Thornton. Hale ţinea la dumneata. Mi-a vorbit, chiar mai deunăzi, despre dumneata la Oxford. Îi părea rău că în ultima vreme te-a văzut atât de rar. Îţi sunt recunoscător că ţii să-i aduci acest omagiu.
— Dar, ca să revenim la Frederick, spuneţi-mi, nu vine niciodată
în Anglia?
— Niciodată.
— N-a fost aici când a murit doamna Hale?
— Nu. Păi, eram şi eu atunci aici. Nu-l văzusem pe Hale de ani şi ani; şi, dacă-ţi aminteşti, am venit… Nu de fapt, a fost la câteva timp după aceea. Dar bietul Frederick Hale n-a fost atunci. Ce te-a făcut să crezi că a fost?
— Am văzut într-o zi un tânăr plimbându-se cu domnişoara Hale, răspunse domnul Thornton şi cred că era cam pe vremea aceea.
— Oh, trebuie să fi fost tânărul Lennox, fratele căpitanului Lennox. E avocat şi au fost aproape mereu în corespondenţă; şi chiar îmi aduc aminte că domnul Hale mi-a spus că va veni aici. Ştii, zise domnul Bell răsucindu-se spre el şi închizând un ochi ca să-l scruteze mai bine cu celălalt pe domnul Thornton, că am crezut la un moment dat că îţi cam plăcea Margaret?
Niciun răspuns. Nicio schimbare a expresiei feţei.
— Şi la fel a crezut şi bietul Hale. Nu de la început şi nu până nu i-am vârât asta în cap.
— O admiram pe domnişoara Hale. Cine ar putea să nu o admire?
Este o făptură reuşită, zise domnul Thornton, încolţit de întrebarea directă a domnului Bell.
— Doar atât? Cum poţi vorbi despre ea pe tonul acesta măsurat, ca de o simplă „făptură reuşită” – ceva care îţi atrage doar privirea.
