390
Dacă ai şti ce schimbare a însemnat pentru el viaţa de aici faţă de Helstone. Cunoşti cumva New Forest?
— Da. (Foarte scurt.)
— Atunci, poţi să înţelegi deosebirea faţă de Milton. În ce parte ai fost? Ai ajuns vreodată şi la Helstone? Un sătuc pitoresc ca şi cele din Odenwald? Cunoşti Helstone?
— L-am văzut. A însemnat într-adevăr, o mare prefacere să plece de acolo şi să vină la Milton.
Şi ridică ziarul cu un aer hotărât, ca şi când n-ar mai fi vrut să
continue discuţia; iar domnul Bell recăzu în preocuparea de mai înainte – încercând să găsească o modalitate de a-i spune lui Margaret vestea.
Ea stătea la geam, într-o odaie de la etaj; îl văzu coborând din trăsură; şi ghici adevărul într-o străfulgerare instinctivă. Rămase în mijlocul salonului, ţintuită din primul impuls de a alerga jos, de un gând ce părea s-o fi împietrit; atât de albă şi neclintită era.
— Oh! nu-mi spuneţi! V-o citesc pe chip! Aţi fi trimis – nu l-aţi fi părăsit – dacă ar fi fost în viaţă! Oh, tată, tată!
391
CAPITOLUL XLII
SINGURĂ! SINGURĂ!
„Dacă vreun glas iubit, ce fost-a pentru tine Şi muzică şi duioşie-a amuţit,
Lăsând tăcerea ce nu poţi s-o tulburi
Să te acopere cu văluri line –
Ce muzică aştepţi şi cine crezi că vine Să-ţi sfâşie tăcerea?”
ELISABETH BARRETT BROWNING
LOVITURA FUSESE CUMPLITĂ. Margaret se prăbuşi într-o stare de deznădejde, care nu se descătuşa prin suspine şi lacrimi şi nici nu-şi găsea alinarea în vorbe. Zăcea pe sofa cu ochii închişi, vorbind numai când era întrebată şi atunci răspunzând doar în şoaptă. –
Domnul Bell nu ştia ce să facă. Nu îndrăznea s-o lase singură; şi nu îndrăznea nici să-i ceară să-l însoţească la Oxford, unde plănuise s-o ia pe când călătorea spre Milton, căci părea atât de stoarsă de puteri încât era limpede că nu putea suporta oboseala unui asemenea drum – fără a mai pune la socoteală scena pe care va trebui s-o înfrunte acolo. Domnul Bell stătea lângă foc, chibzuind ce să facă. Margaret zăcea pe sofa lângă el, nemişcată şi aproape fără
să respire. N-ar fi vrut s-o părăsească, nici măcar ca să coboare la dejunul pe care Dixon i-l pregătise şi la care l-ar fi îmbiat cu ospitalitate, dar cu ochii în lacrimi.
Îi aduse până la urmă ceva de mâncare pe o tavă. În general era destul de pretenţios în gusturi şi mofturos, savurând fiecare aromă
din bucate, dar acum puiul fript avea gust de rumeguş. Tăie pentru Margaret câteva bucăţele din carnea de pasăre, adăugând puţină
sare şi piper; dar când Dixon, îndemnată de el, încercă să-i vâre o bucăţică în gură, ea clătină doar din cap cu sfârşeală, dând de înţeles că, în starea în care se afla, n-ar fi putut înghiţi nimic.
Domnul Bell oftă din greu; renunţă la scaunul comod şi se ridică
pe bătrânele-i picioare (amorţite de atâta drum), ieşind după Dixon, afară din odaie.
392
— Nu pot s-o las aşa. Am să scriu la Oxford, să se facă toate pregătirile trebuincioase; pot să le facă până mă întorc eu. N-ar putea doamna Lennox să vină aici? Am să-i scriu că ar fi bine. Biata fată trebuie să aibă o prietenă lângă ea, măcar ca s-o liniştească
când plânge.
Dixon plângea – destul pentru, amândouă; dar, după ce-şi şterse ochii şi îşi drese glasul, izbuti să-i spună domnului Bell că doamna Lennox aştepta să nască şi nu putea porni într-o călătorie în situaţia în care se afla.
— Atunci, cred că ar trebui s-o chemăm pe doamna Shaw; s-a întors în Anglia, nu-i aşa?
— Da, domnule, s-a întors; dar nu cred că i-ar plăcea s-o lase pe doamna Lennox într-un asemenea moment, zise Dixon, pe care n-o prea incinta gândul ca un străin să vină în casă şi să împartă cu ea grija pentru Margaret.
— Într-un asemenea moment! repetă domnul Bell exasperat. A putut să stea la Veneţia sau la Neapole, sau în cine ştie ce localitate de-a papistaşilor, la ultimul, „asemenea moment” care s-a petrecut, cred, în Corfu. Şi ce înseamnă un „asemenea moment” al femeiuştii aceleia căreia nu-i lipseşte nimic, în comparaţie cu sărmana fiinţă de aici – biata şi neajutorata Margaret, fără cămin şi fără prieteni, zăcând nemişcată pe sofa ca pe o lespede de mormânt, ea însăşi ca o statuie de piatră! Ascultă ce-ţi spun, doamna Shaw trebuie să vină
aici. Ai grijă să pregăteşti o odaie, sau orice doreşte ea, pentru mâine seară. Am eu grijă să o fac să vină.
Drept care domnul Bell scrise o scrisoare, pe care doamna Shaw o asemui, printre lacrimi, cu una scrisă de scumpul ei general înainte de o criză de gută; încât hotărî că o va aprecia şi o va păstra mereu.
Dacă ar fi lăsat-o să aleagă, dacă ar fi rugat-o sau îndemnat-o, făcând posibil un refuz, n-ar fi venit – oricât de mare şi de sinceră ar fi fost simpatia ei pentru Margaret. A fost nevoie de porunca intransigentă, fără ocolişuri, ca să-i înfrângă inerţia şi să o pună pe slujnică să-i facă bagajele pentru drum. Edith, cu boneta în cap, înfăşurată În şal şi înlăcrimată, ieşi în capul scării, în timp ce căpitanul Lennox o conducea pe mama ei până la trăsură.
— Nu uita, mamă, îi spuse Edith, că Margaret trebuie să vină şi să
stea la noi. Cosmo o să se ducă miercuri la Oxford şi te rog să-i trimiţi vorbă prin domnul Bell când să vă aşteptăm. Dacă vrei, 393
Cosmo poate să se ducă de la Oxford la Milton. Nu uita, mamă, trebuie s-o aduci pe Margaret.
Edith se întoarse în salon. Acolo se afla domnul Henry Lennox, tăind paginile unei reviste noi. Fără să ridice capul, zise:
— Edith, dacă nu vrei ca soţul tău să lipsească atât de multă
