relevons-nous, et quittons-là pour jamais, reclamons la miséricorde deDieu, et espérons en elle qu’elle nous assistera pour desormais estreplus fermes; et remettons-nous aù chemin de l’humilité. Courage,soyons meshuy sur nos gardes, Dieu nous aydera.”11
„Făgaşul umilinţei. Ah”, gândi Margaret, „asta e ceea ce îmi lipsea!
Dar curaj, inimioară. Vom reveni din drum şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate că vom regăsi cărarea pierdută.”
Se ridică şi se hotărî să se apuce pe dată de o muncă, oricare ar fi, ca să nu se mai gândească la sine. Pentru început, o chemă pe Martha, care tocmai trecea pe lângă uşa salonului înainte de a urca sus şi încercă să afle ce se ascundea sub felul de a fi grav, respectuos şi slugarnic, care acoperea adevărata ei fire cu o supunere aproape mecanică. Descoperi că era greu s-o facă pe Martha să-i vorbească
de treburile ei personale; dar, în cele din urmă, atinse coarda sensibilă, pomenind de doamna Thornton. Chipul Marthei se lumină
şi, încurajată puţin, apăru o întreagă poveste: cum tatăl ei fusese în tinereţe asociat cu soţul doamnei Thornton – ba chiar avusese prilejul să-i dovedească bunăvoinţa lui; în ce privinţă, Martha, nu prea ştia, căci toate, astea se petreceau pe vremea când era încă un copil; evenimentele despărţiseră apoi cele două familii şi între timp ea crescuse mare şi tatăl, ei coborâse din ce în ce mai mult din situaţia sa de slujbaş într-un depozit şi mama ei murise şi ea şi sora 1111 „Nu aş dori să-mi recapăt inima astfel; moartă de ruşine, oarbă, neruşinată, trădătoare şi necredincioasă faţă de Dumnezeu şi aşa mai departe; dar aş dori să o îndrept prin milă. Haide, biata mea inimă, iată-ne prăbuşindu-ne în prăpastia de care am dorit atât de mult să scăpăm. Ah! să ne ridicăm şi să o părăsim pentru totdeauna, să cerem îndurare Domnului şi să nădăjduim că ea ne va ajuta să fim mai tari în viitor; şi să păşim, pe făgaşul umilinţei. Curaj, să luăm aminte de acum, căci Dumnezeu ne va ajuta.”
383
ei ar fi fost „pierdute”, pentru a folosi chiar expresia Marthei, dacă
n-ar fi fost doamna Thornton care le salvase şi se gândise la ele.
— Avusesem friguri şi eram tare slăbită; iar doamna Thornton şi domnul Thornton de asemenea, n-au avut odihnă până nu m-au îngrijit, chiar în casa lor şi m-au trimis la mare şi câte şi mai câte.
Doctorul zicea că frigurile se iau, dar nu le-a păsat – numai lu’
domnişoara Fanny, care s-a dus să stea la familia aia, în care o să
intre când s-o mărita. Aşa că, i-a fost ei teamă atunci, dar totul s-a terminat cu bine.
— Domnişoara Fanny se mărită? exclamă Margaret.
— Da; şi încă cu un domn bogat, doar că e mult mai în vârstă ca ea. Îl cheamă Watson; şi fabricile lui sunt pe undeva pe lângă
Hayleigh; e o partidă foarte bună, chiar dacă el are părul cărunt.
Auzind această veste, Margaret rămase tăcută atâta vreme, încât Martha reveni la purtarea ei de mai înainte şi la răspunsurile scurte.
Mătură covoraşul din faţa căminului, întrebă la ce oră să servească
ceaiul şi ieşi din odaie, cu aceeaşi expresie indiferentă pe faţă cu care intrase Margaret făcu un efort ca să nu recurgă la un obicei prost căpătat în ultima vreme – şi anume să-şi închipuie cum l-ar afecta pe domnul Thornton: dacă i-ar plăcea sau nu.
În ziua următoare, veniră micuţii copii ai lui Boucher să facă lecţii cu ea, apoi făcu o lungă plimbare şi la urmă se duse pe la Mary Higgins. Rămase întrucâtva surprinsă găsindu-l pe Nicholas întors de la lucru; zilele erau acum mai lungi şi nu-şi dăduse seama că era o oră atât de târzie. Şi el părea, prin felul de a fi, că păşea pe făgaşul umilinţei: era mai liniştit şi căuta mai puţin să se impună.
— Vasăzică, bătrânu’ domn e plecat în călătorie, nu-i aşa? începu el. Mi-au zis şi mie puştii ăştia mici. Eh! îs ageri, zău aşa; aproape cred că le-au întrecut pe fetele mele la deşteptăciune, deşi poate că
nu-i bine s-o zic, când una din ele e-n groapă. Socot că-i ceva cu vremea asta, de-i face pe oameni să plece-n hoinăreală. Patronu’
meu, ăl de la magazinu’ de colo, se-nvârte şi el pe undeva prin lume.
— Şi din această cauză ai venit astă-seară atât de devreme acasă?
întrebă Margaret cu nevinovăţie.
— Nu ştii nimic, asta-i, spuse el cu dispreţ. Nu-s eu unu d-ăla cu două feţe, una în faţa patronului şi alta-n spatele lui. Am aşteptat să
bată toate ceasurile din oraş, şi-abia pe urmă am plecat de la lucru.
Nu! Thornton e destul de bun ca să te baţi cu el, da’ prea bun ca să-l 384
înşeli. Dumneata mi-ai făcut rost de locu’ ăsta, şi-ţi mulţumesc.
Fabrica lu’ Thornton nu-i rea pentru vremurile astea. Hai, puştiule, ridică-te în picioare şi zi cântecu’, ăla frumos pentru domnişoara Margaret. Aşa; stai nemişcat şi nu te legăna şi cu mâna dreaptă
întinsă ca o spadă. Unu, doi, trei, patru!
Puştiul începu să cânte un imn metodist, ale cărui cuvinte era departe de a le înţelege, dar al cărui ritm legănat îl prinsese şi îl repeta cu gravitatea unui membru al Parlamentului. Margaret aplaudă, după cum se cuvenea şi Nicholas mai ceru unul şi încă
unul, spre marea ei surprindere, văzându-l preocupat, fără să-şi dea seama, de lucrurile sfinte pe care mai înainte le respinsese cu dispreţ.
Ajunse acasă după ora la care obişnuia să ia ceaiul; dar se mângâie cu gândul că nu lăsase pe nimeni să o aştepte; şi că putea să stea singură cu gândurile ei, odihnindu-se, în loc să trebuiască să
pândească chipul altcuiva ca să afle dacă să fie veselă sau tristă.
După ceai, se hotărî să cerceteze un teanc de scrisori şi să le pună
deoparte pe cele ce urmau să fie păstrate.
Printre scrisori descoperi vreo patru sau cinci de la domnul Henry Lennox în legătură cu problema lui Frederick; şi le reciti cu atenţie, urmărind la început să stabilească exact ce şanse are fratele ei de a se dezvinovăţi. Dar, după ce termină pe ultima, cântărind argumentele pro şi cele contra, nu putu să nu remarce că în ele se dezvăluia personalitatea celui ce le scrisese. Era destul de limpede, din frazele ţepene, că domnul Lennox nu uitase ce simţea pentru ea, indiferent de interesul pentru subiectul principal al corespondenţei.
Scrisorile erau inteligente; Margaret îşi dădu seama dintr-o ochire; dar le lipsea complet o atmosferă sinceră, agreabilă.
Trebuiau totuşi păstrate, căci erau valoroase; astfel încât le puse cu grijă deoparte.
