"Nord și Sud" de Elizabeth Gaskell

renunţe, dar îmi dau seama că nici domnul Lennox nu mai are nădejdea de a-i descoperi pe martori, după atâţia ani. Nu, spuse ea, a fost un balon de săpun frumos, care ne-a încălzit inimile; dar s-a spart, ca atâtea altele; şi trebuie să ne mângâiem cu gândul că

Frederick e fericit şi că ţinem atât de mult unii la alţii. Aşa că nu mă

jigni spunându-mi că poţi renunţa la mine, tată, căci te asigur că nu poţi.

Dar gândul unei schimbări prinse rădăcini şi crescu în inima lui Margaret, cu toate că nu în felul sugerat de tatăl ei. Începu să-şi spună că ar fi bine ca tatăl ei să facă o călătorie, căci moralul lui, întotdeauna cam slab, era acum de-a dreptul deprimat; iar sănătatea, deşi nu se plângea niciodată, îi fusese serios zdruncinată

de boala şi de moartea soţiei. Existau, e drept, lecţiile regulate cu elevii săi, dar faptul că dădea fără a primi ceva în schimb nu se mai putea numi o tovărăşie de felul aceleia de mai înainte, când domnul Thornton venea să înveţe cu el. Margaret îşi dădea seama de ceea ce-i lipsea şi-l făcea să sufere, ceva pe care nici el nu-l bănuia; îi lipsea tovărăşia altor bărbaţi. La Helstone avusese tot timpul prilejul să-i viziteze pe preoţii din vecinătate; şi bieţii argaţi de pe ogoare, sau cei ce se întorceau agale acasă la căderea serii, ori oamenii ce-şi mânau vitele la pădure erau oricând gata să stea de vorbă cu el. Aici, în Milton, însă, erau cu toţii prea ocupaţi pentru a discuta sau a gândi pe îndelete; vorbeau doar despre treburile care-i preocupau, în acel moment; iar când scăpau de grijile zilei, se prăbuşeau în somn până a doua zi dimineaţa. Muncitorul nu era de găsit după

terminarea zilei de lucru; se ducea la vreo întrunire, sau la club, sau la berărie, după cum îi era firea. Domnul Hale se gândea să ţină o serie de conferinţe la câteva aşezăminte, dar i se părea un efort atât de mare, fără imboldul fertil de la început care dăduse sens activităţii şi ţelurilor sale, încât Margaret era convinsă că nu-şi va pune în practică ideea, până nu va fi cuprins iarăşi de însufleţire.

379

CAPITOLUL XLI

SFÂRŞITUL CĂLĂTORIEI

„Drumul mi-l ştiu, ca păsările-n zbor

Şi voi sosi! Când, pe ce drum anume,

Nu-ntreb; dar dacă Domnul nu trimite

Grindină, fulger, lapoviţă sau zăpadă,

Cândva – când, doar el ştie – voi sosi; Suntem călăuziţi şi eu şi păsări, doar de el”

PARACELSUS – de BROWNING

ASTFEL, IARNA TRECEA, iar zilele începeau să se lungească, fără

să aducă cu ele lumina speranţei ce însoţeşte de obicei razele soarelui de februarie! Doamna Thornton încetase, bineînţeles, să

mai vină pe la ei. Domnul Thornton mai venea din când în când, dar numai la tatăl ei şi numai în biroul lui. Domnul Hale vorbea la fel despre el; şi, văzându-l atât de rar, părea să-l preţuiască şi mai mult. Şi din câte îşi dădea seama Margaret din spusele tatălui ei, rărirea vizitelor domnului Thornton nu fusese provocată de vreun resentiment sau vreo jignire. Afacerile lui erau tare încâlcite de pe urma grevei şi îi cereau toată atenţia, astfel că era mai ocupat decât în iarna trecută. Nu, Margaret descoperi chiar că el vorbea din când în când despre ea şi, din câte află, o făcea întotdeauna cu acelaşi calm prietenesc, fără să evite ori să caute cu tot dinadinsul să-i pomenească numele.

Era prea abătută ca să izbutească să ridice moralul tatălui ei.

Liniştea lor învăluită în dezolare fusese precedată de o perioadă atât de lungă de nelinişte şi griji – şi chiar şi de adevărate furtuni – încât cugetul ei îşi pierduse puterea de a se mai bucura. Încercă să îşi ocupe tot timpul ajutându-i la lecţii pe cei doi copii mai mici ai lui Boucher şi îşi dădea cu adevărat toată osteneala; dar s-ar putea spune că doar se ostenea; căci inima parcă îi murise; şi, cu toate că

se străduia de fiecare dată din greu, rămânea posacă, uitând ce-i veselia; viaţa părea pustie şi mohorâtă. Singurul lucru pe care îl făcea cum se cuvine, izvorât dintr-un respect inconştient, era 380

stăruinţa cu care îşi alina şi mângâia în tăcere tatăl. Orice toană

de-a lui găsea la Margaret toată înţelegerea; orice dorinţă de-a lui, se grăbea s-o prevadă şi s-o împlinească. Erau dorinţe modeste, desigur şi rareori şi le exprima fără a şovăi şi a-şi cere scuze. Cu atât mai totală şi mai minunată era blânda ei supunere. Luna martie aduse vestea căsătoriei lui Frederick. Atât el, cât şi Dolores le scriseră; ea, într-o englezească amestecată cu cuvinte spaniole, ceea ce era cât se poate de firesc, iar el cu unele întorsături şi inversări de fraze care dovedeau cât de tare îl înrâurea limba din ţara soţiei sale.

Când Frederick primise scrisoarea lui Henry Lennox, anunţându-l că erau puţine speranţe ca să fie achitat de o curte marţială, în absenţa martorilor, îi scrisese lui Margaret o scrisoare extrem de furioasă, anunţând-o că renunţă la cetăţenia engleză; dorea să nu se fi născut în Anglia şi declara că n-ar accepta graţierea nici dacă i s-ar oferi şi că nu ar mai trăi acolo, chiar dacă ar avea permisiunea.

Margaret plânse mult citind-o, atât de nefirească i se păru la început; dar după ce se mai gândi, descifră îndărătul cuvintelor profunda dezamăgire ce-i distrusese toate speranţele; şi simţi că

singurul lui leac era răbdarea.

În scrisoarea următoare, Frederick vorbea cu atâta încredere despre viitor, de parcă ar fi uitat cu totul trecutul; şi Margaret găsi că acum avea mai degrabă ea, şi nu el, nevoie de răbdare. Trebuia să

aibă răbdare. Iată însă că scrisorile drăgălaşe, sfioase şi copilăroase ale lui Dolores începură s-o farmece atât pe Margaret, cât şi pe tatăl ei. Tânăra spaniolă era atât de dornică să placă rudelor engleze ale iubitului ei, încât asta se vedea până şi din fiecare ştersătură; iar scrisorile anunţând căsătoria au fost însoţite de un minunat şal de dantelă neagră, ales chiar de Dolores pentru cumnata necunoscută, pe care Frederick i-o zugrăvise ca un model de frumuseţe, chibzuinţă şi virtute. Poziţia lui Frederick în societate ajunse, prin această căsătorie, pe o treaptă foarte înaltă. Barbour & Co. era una dintre firmele cele mai mari din Spania şi acum Frederick fusese cooptat asociat. Margaret zâmbi uşor, apoi oftă, amintindu-şi de vechile ei tirade împotriva negoţului. Iată-l pe mândrul cavaler care era fratele ei devenit neguţător, comerciant! Dar se răzvrăti apoi împotriva ei înseşi, protestând în tăcere împotriva oricărei asemănări între un comerciant spaniol şi un fabricant din Milton. În sfârşit, comerciant sau nu, Frederick era foarte, foarte fericit.

381

Probabil că Dolores era fermecătoare, iar şalul era splendid! Şi apoi din nou reveni în prezent.

Tatăl ei simţise uneori în primăvara aceasta greutăţi în respiraţie, care îl necăjiseră nespus. Margaret nu era prea alarmată, căci crizele de sufocare nu ţineau mult; dar era totuşi dornică să-l scape de toate obligaţiile pe care le avea, încât acceptă pe dată invitaţia domnului Bell de a-i face o vizită la Oxford, în aprilie. Invitaţia îi era adresată şi ei. Ba mai mult, domnul Bell îi scrise în mod special, poruncindu-i să vină; dar ea simţea că i-ar face bine să rămână

liniştită acasă, scăpând în acelaşi timp de o mulţime de griji şi odihnindu-şi astfel mintea şi inima cum nu o mai făcuse de peste doi ani.

După ce tatăl ei plecă la gară, Margaret simţi cât de puternică şi îndelungată fusese apăsarea morală asupra ei. Era uimitor, aproape surprinzător, cât de liberă se simţea acum; să nu mai depindă de ea veselia ori fericirea cuiva; să nu mai existe niciun bolnav pentru care să facă proiecte sau la care să se gândească; putea să lenevească, să

tacă ori să fie neglijentă; şi – ceea ce valora şi mai mult decât toate celelalte privilegii la un loc – putea să fie nefericită, dacă dorea. De luni de zile, a trebuit să-şi înghesuie toate grijile şi necazurile proprii în fundul unui dulap întunecos; dar acum avea timp să le scoată pe rând, să le jelească, să le cerceteze cu grijă şi să caute o metodă mai bună de a le transforma în elemente ale unei vieţi tihnite. În toate aceste săptămâni, fusese conştientă de existenţa lor, într-un fel surd, deşi erau bine ascunse. Acum le va cerceta o dată pentru totdeauna şi le va găsi locul potrivit. Astfel încât rămase ore în şir nemişcată în salon, retrăind amărăciunea fiecărei amintiri cu o hotărâre neabătută. Plânse doar o singură dată, gândindu-se la lipsa de încredere ce dăduse naştere acelei minciuni înjositoare.

Acum n-o să recunoască nici măcar forţa ispitei, toate planurile ei în legătură cu Frederick se spulberaseră şi ispita zăcea moartă, bătându-şi joc de ea – o batjocură ce nu fusese niciodată reală; aşa că minciuna fusese ridicol de prostească, văzută în lumina evenimentelor ulterioare, iar credinţa în puterea adevărului, atât de infinit mai înţeleaptă!

În frământarea ei nestăpânită, deschise fără să se gândească o carte a tatălui ei ce zăcea pe masă – şi cuvintele care îi atraseră

privirea păreau anume făcute pentru starea ei de acum, de ascuţită

382

umilire a ei însăşi:

„Je ne voudrais pas reprendre mon coeur en ceste sorte: meurs dehonte, aveugle, impudent, traistre et disloyal à ton Dieu, etsemblables choses; mais je voudrais le corriger par voye decompassion. Or sus, mon pauvre coeur, nous voilà tomber dans lafosse, laquelle nous avions tant resolu d’eschapper. Ah!