şi-l mai ridice. Servitorul care intră în camera lui în dimineaţa următoare nu primi niciun răspuns când îi vorbi; se apropie de pat şi văzu chipul liniştit şi senin zăcând alb şi rece sub pecetea de neşters a morţii. Zăcea în pace, de parcă se odihnea; nu simţise nicio durere – nu se chinuise. Probabil că inima încetase să-i mai bată în timp ce stătea întins în pat.
Domnul Bell fu năucit de lovitură; şi îşi reveni doar când sugestiile servitorului izbutiră să-l înfurie.
— O anchetă a medicului legist? Prostii! Doar nu crezi că l-am otrăvit eu! Doctorul Forbes spune că e sfârşitul firesc al celor ce suferă de inimă. Bietul Hale! Ţi-ai istovit inima ta iubitoare înainte de vreme. Bietul meu prieten! Cum vorbea despre apropiata lui…
Wallis, pregăteşte-mi în cinci minute valiza. Hai, grăbeşte-te!
Împachetează când îţi spun. Trebuie să plec la Milton cu primul tren.
După nici douăzeci de minute, valiza era gata, trăsura chemată şi 388
domnul Bell ajunsese la gară. Trenul spre Londra şuieră, dădu câţiva metri înapoi şi un însoţitor nerăbdător îl ajută pe domnul Bell să urce. Se lăsă pe spate pe banchetă, străduindu-se, cu ochii închişi, sa înţeleagă cum cineva atât de viu ieri poate fi astăzi mort; şi, la puţin timp după aceea, lacrimile i se furişară printre genele cărunte; când le simţi pe obraji, deschise repede ochii şi încercă să
privească cu vioiciune în jur. Nu avea de gând să se smiorcăie în faţa unei cete de străini, nu el!
Nu exista nicio ceată de străini, ci doar un singur om, aşezat destul de departe, pe aceeaşi latură. Furişă câteva priviri spre el, ca să vadă cam ce gen de om era acela care i-ar fi putut observa emoţia; şi, în spatele foilor desfăcute ale ziarului „Times”, îl recunoscu pe domnul Thornton.
— Dumneata eşti, domnule Thornton? exclamă el, dându-se iute mai aproape.
Îi scutură mâna cu putere, până când îi dădu deodată drumul, ca să-şi poată şterge lacrimile. Căci îl văzuse ultima oară pe domnul Thornton în tovărăşia prietenului său Hale.
— Mă duc la Milton cu veşti triste. Trebuie să-i duc fiicei lui Hale vestea morţii lui neaşteptate!
— A murit? Domnule Hale, mort?
— Da; îmi spun tot timpul: „Hale a murit!”, dar tot nu mi se pare că-i adevărat. Cu toate acestea Hale, a murit. S-a culcat aseară
părând sănătos, şi azi dimineaţă, când servitorul meu s-a dus să-l trezească, era complet rece.
— Unde? Nu înţeleg!
— La Oxford. Venise să stea un timp la mine; nu mai fusese la Oxford de şaptesprezece ani – şi iată că s-a sfârşit.
Timp de peste un sfert de oră, nu mai scoaseră niciun cuvânt.
Apoi, domnul Thornton spuse:
— Şi ea! apoi tăcu, străfulgerat.
— Vrei să spui, Margaret. Da! Mă duc să-i duc vestea. Bietul om!
Cât de pline îi erau aseară gândurile de ea! Oh, Doamne! Abia aseară. Şi cât de departe e acum! Dar, de dragul lui, o să o socotesc de acum înainte pe Margaret copila mea. Aseară i-am spus că o s-o fac de dragul ei. Ei bine, am s-o fac de dragul amândurora.
Domnul Thornton încercă o dată sau de două ori să spună ceva, dar nu izbuti; şi în sfârşit întrebă:
389
— Ce o să se întâmple cu ea?
— Îmi închipui că există două persoane care o vor pe Margaret: una dintre ele sunt eu. Aş suporta şi o scorpie de cameristă în casă, dacă făcând astfel aş putea sa-mi îndulcesc bătrâneţile, având-o drept fiică pe Margaret. Dar mai e şi familia Lennox!
— Cine sunt ei? întrebă domnul Thornton vibrând de emoţie.
— Oh, o familie de londonezi din lumea bună, convinşi fără
îndoială că au toate drepturile asupra ei. Căpitanul Lennox s-a căsătorit cu verişoara ei – împreună cu care a crescut Margaret.
Cred că sunt oameni foarte cumsecade. Şi mai e şi mătuşă ei, doamna Shaw. S-ar putea să mai existe o cale, să zicem, dacă aş
cere-o pe această simandicoasă doamnă în căsătorie! Dar numai în cel mai rău caz. Şi mai e şi un frate!
— Care frate? Un frate al mătuşii ei?
— Nu, nu; un Lennox foarte capabil (căpitanul, cred că înţelegi, e un prostănac); un tânăr avocat care o să-i pună gând rău lui Margaret. Ştiu că se cam gândeşte la ea de vreo cinci ani, sau chiar mai bine: mi-a spus-o un prieten de-al lui; şi l-a reţinut doar lipsa averii. Acum va dispărea şi piedica asta.
— Cum aşa? întrebă domnul Thornton, prea curios pentru a-şi da seama de necuviinţa întrebării.
— Păi, o să moştenească averea mea când voi muri. Şi dacă acest Henry Lennox o merită măcar pe jumătate şi dacă ei îi place omul –
ei bine! s-ar putea să mă aleg cu un cămin printr-o căsătorie. Mi-e îngrozitor de teamă că aş putea fi ispitit de mătuşă, într-un moment de neatenţie.
Nici domnul Bell şi nici domnul Thornton nu se găseau într-o dispoziţie prea veselă; astfel încât ciudăţenia acestei discuţii trecu neobservată. Domnul Bell încercă să fluiere, dar nu se auzi decât o respiraţie şuierătoare; îşi schimbă locul, fără a-şi găsi însă tihna; în timp ce domnul Thornton rămase nemişcat, cu ochii aţintiţi asupra unui singur punct de pe ziar, pe care se prefăcea că-l citeşte, pentru a se putea gândi în voie.
— Pe unde ai călătorit? întrebă domnul Bell după o vreme.
— La Havre. Am încercat să aflu de ce oare a crescut atât de mult preţul bumbacului.
— Uh! Bumbac şi tranzacţii şi fum şi maşinării curăţate şi îngrijite şi muncitori murdari şi neîngrijiţi. Bietul Hale! Bietul Hale!
