— Oh, da; mâine plecăm. Am din ce în ce mai mult credinţa că
aerul de aici nu-ţi prieşte şi de aceea arăţi atât de palidă şi de 406
bolnavă; şi apoi, Edith ne aşteaptă; poate că are nevoie de mine; şi nici nu te pot lăsa singură, draga mea, la vârsta ta. Nu; dacă trebuie să faci aceste vizite, am să merg cu tine, Dixon ar putea să ne aducă
o trăsură, ce zici?
Aşa că doamna Shaw plecă împreună cu Margaret ca să aibă grijă
de ea şi o luă şi pe camerista ei, ca să aibă grijă de şaluri şi de perne.
Margaret era prea mâhnită ca faţa să i se lumineze într-un zâmbet, la toate aceste pregătiri pentru două vizite, pe care adesea le făcuse singură şi la orice oră din zi. Îi era aproape teamă să spună că unul din locurile unde se ducea era casa lui Nicholas Higgins; tot ce putea face era să nădăjduiască că mătuşa ei nu va ţine să coboare din trăsură şi să treacă prin curte, ca vântul s-o plesnească peste faţă cu rufele ude, întinse la uscat pe frânghiile din curte.
Câteva clipe doamna Shaw chibzui dacă să rămână în trăsură sau să dea curs datoriei sale de rudă mai vârstnică; dar primul îndemn precumpăni; şi, cu multe îndrumări date nepoatei să aibă grijă de ea şi să nu se molipsească de cine ştie ce friguri, care te pândesc totdeauna prin asemenea locuri, mătuşa ei îi îngădui să se ducă
într-un loc unde mai înainte fusese adesea fără să ia vreo măsură de prevedere sau să ceară încuviinţarea cuiva. Nicholas lipsea de acasă; o găsi doar pe Mary şi vreo doi dintre copiii lui Boucher. Tare se mai necăji Margaret că nu-şi potrivise mai bine ceasul vizitei.
Mary avea o minte foarte mărginită, deşi era o fată simţitoare şi bună
la suflet; în clipa când înţelese pentru ce anume venise Margaret pe la ea, începu să plângă şi să suspine atât de nestăpânită, că
Margaret nu mai văzu rostul miilor de lucruri mărunte pe care se pregătise să le spună pe când era în trăsură. Căută doar s-o liniştească puţin, făgăduindu-i că s-ar putea să se mai întâlnească
vreodată pe undeva şi o rugă să-i transmită tatălui ei că ţine mult, dacă lui îi este cu putinţă, să vină s-o vadă seara, când se va întoarce de la lucru.
Înainte de a pleca, se opri şi privi în jur; şovăi puţin şi apoi zise:
— Aş vrea să am vreun fleac care să-mi amintească de Bessy.
Generozitatea lui Mary se aprinse pe dată. Ce ar putea să-i dea? Şi când Margaret alese o ceşcuţă obişnuită, amintindu-şi că o văzuse totdeauna la căpătâiul lui Bessy, cu puţin ceai ca să-şi umezească
buzele arse de fierbinţeală, Mary zise:
— Oh, luaţi ceva mai bun; asta a costat numa’ patru penny!
407
— E foarte bună, mulţumesc, o asigură Margaret; şi plecă repede, lăsând-o pe Mary cu chipul încă luminat de plăcerea de a fi avut ceva de dăruit.
„Şi acum, la doamna Thornton”, îşi zise ea. „Trebuie să mă duc”.
Dar numai gândindu-se la această perspectivă, deveni gravă şi palidă, fiindu-i greu să găsească cuvintele potrivite pentru a-i explica mătuşii ei cine era doamna Thornton şi de ce trebuia să-şi ia rămas bun de la ea.
Fură poftite amândouă (căci doamna Shaw coborâse şi ea din trăsură) în salon, unde tocmai fusese aprins focul. Doamna Shaw îşi înfăşură mai strâns şalul, tremurând.
— Ce odaie îngheţată! exclamă ea.
Dar trebuiră să aştepte câtăva vreme până să apară doamna Thornton. Inima ei parcă se mai înduioşă faţă de Margaret, acum că
fata pleca din oraş şi n-avea s-o mai vadă. Îşi amintea mai degrabă
de firea ei, ce se manifestase în mai multe împrejurări, decât de răbdarea cu care îndurase atâtea nenorociri care o sleiseră. Când o întâmpină, chipul ei era mai prietenos ca de obicei; avu chiar un gest de tandreţe când observă faţa palidă şi umflată de plâns şi tremurul din glas, pe care Margaret încerca să-l facă să sune ferm:
— Îngăduiţi-mi să vă fac cunoştinţă cu mătuşa mea doamna Shaw. Mâine plec din Milton; nu ştiu dacă aţi aflat, dar ţineam să vă
mai văd o dată, doamnă Thornton, ca să – să-mi cer iertare pentru felul cum m-am purtat ultima dată când ne-am văzut; şi să vă spun că sunt încredinţată că aţi avut cele mai bune intenţii – oricât de mari au fost neînţelegerile dintre noi.
Doamna Shaw părea nespus de uimită de cele spuse de Margaret.
Mulţumiri pentru bunătate! şi scuze pentru că nu s-a purtat cum trebuie! Dar doamna Thornton răspunse:
— Domnişoară Hale, mă bucur că-mi dai dreptate. N-am făcut altceva când te-am dojenit decât ce am crezut că e de datoria mea.
Am dorit întotdeauna să deţin în faţa dumitale rolul unei prietene.
Mă bucur că-mi dai dreptate…
— Şi, urmă Margaret, roşindu-se toată în timp ce vorbea, n-aţi vrea să-mi daţi şi mie dreptate şi să mă credeţi că, deşi nu pot – nu vreau – să dau explicaţii în legătură cu purtarea mea, nu am făptuit nicio încălcare a bunei cuviinţe cum aţi bănuit dumneavoastră.
Glasul lui Margaret era atât de blând şi ochii atât de rugători, 408
încât doamna Thornton resimţi de data aceasta tot farmecul felului ei de a fi, la care până acum se dovedise invulnerabilă.
— Da, te cred. Să nu mai vorbim despre, asta. Unde vei locui, domnişoară Hale? Am înţeles de la domnul Bell că intenţionezi să
pleci din Milton. Ştiu că nu ţi-a plăcut niciodată la Milton, urmă
doamna Thornton cu un fel de zâmbet silit; dar cu toate acestea, nu trebuie să te aştepţi să te felicit că pleci de aici. Unde vei sta?
