— Să ştii că aşa o să fac. De-ar fi fost şi scrierea diavolului şi de mi-ai fi cerut s-o citesc de dragul dumitale sau al domnului bătrân şi tot aş fi făcut-o. Dar asta ce-i, fată? Nu, n-am de gând să primesc bani de la dumneata, nici să nu gândeşti. Am fost prieteni prea buni, ca să se amestece banii între noi
— Pentru copii – pentru copiii lui Boucher, se grăbi Margaret să-l lămurească. Poate că or să aibă nevoie. N-ai dreptul să refuzi banii, dacă-s pentru ei. Dumitale nu ţi-aş da niciun penny, zise ea zâmbind; să nu crezi că sunt pentru dumneata.
— Bine, fată! Nu pot decât să spun: Fii binecuvântată! şi fii binecuvântată! – şi amin.
411
412
CAPITOLUL XLIV
ODIHNĂ, NU TIHNĂ
„Rotindu-se încet, fără răgaz,.
Ziua de ieri e-aidoma cu cea de azi.”
COWPER
„Ce-ar trebui să fie fiecare, el întrezăreşte, Şi până nu-şi atinge ţelul, liniştea nu şi-o găseşte.”
RÜCKERT
PENTRU MARGARET, marea linişte a casei din strada Harley, în timpul convalescenţei lui Edith după naştere, a fost foarte binevenită, oferindu-i odihna firească de care avea nevoie. I-a dat răgazul să înţeleagă schimbarea bruscă ce se petrecuse în viaţa ei în ultimele două luni. Dintr-o dată s-a pomenit stând într-o casă
luxoasă, în care nu părea să fi pătruns vreodată nici măcar ideea vreunei griji sau a vreunui necaz. Roţile maşinăriei care puneau în mişcare viaţa de toate zilele erau bine unse şi se învârteau nespus de lin. Doamna Shaw şi Edith nu ştiau ce să mai facă pentru Margaret, acum că revenise în ceea ce stăruiau să socoată a fi căminul ei. Şi ea se simţea aproape nerecunoscătoare atunci când avea sentimentul tainic că parohia din Helstone – ba chiar şi sărmana căsuţă din Milton, cu tatăl ei neliniştit şi cu mama ei bolnavă, împreună cu toate micile griji ale gospodăriei destul de sărăcăcioase – însemna pentru ea adevăratul cămin. Edith era nerăbdătoare să se facă bine, pentru a umple odaia lui Margaret cu toate nimicurile şi fleacurile care abundau în odaia ei. Doamna Shaw şi camerista se străduiră
destul de mult până să aducă din nou garderoba lui Margaret într-o stare de eleganţă şi varietate. Căpitanul Lennox era înţelegător, blând şi manierat; rămânea în budoarul soţiei sale în fiecare zi o oră
sau două; se juca cu băieţaşul încă o oră, iar restul timpului şi-l petrecea la club, atunci când nu era invitat undeva la masă. Înainte chiar ca Margaret să-şi fi revenit din starea în care avea nevoie doar 413
de linişte şi odihnă – înainte de a-şi simţi viaţa goală şi tristă – Edith se dădu jos din pat şi îşi reluă activitatea obişnuită în casă; iar Margaret reveni la vechiul obicei de a o supraveghea, admira şi îndruma pe verişoara ei. Luă asupra ei, bucuroasă, povara aşa-ziselor îndatoriri ale lui Edith; răspundea la invitaţii, îi amintea de întâlnirile fixate, o îngrijea atunci când nu exista perspectiva unei distracţii şi, ca urmare, avea tendinţa să-şi închipuie că e bolnavă.
Dar tot restul familiei era ocupat până peste cap cu viaţa mondenă a Londrei, iar Margaret era adesea lăsată singură. Atunci gândurile îi fugeau îndărăt la Milton, cu un straniu sentiment al contrastului dintre viaţa de acolo şi cea de aici. Începea să se sature de această
linişte lipsită de întâmplări, în care nu existau, conflicte sau înfruntări. Îi era teamă chiar că ar putea ajunge să uite totul, în afară de această existenţă care o învăluia în huzur. Poate că existau şi în Londra oameni care munceau şi trudeau din greu, dar ea nu-i vedea; chiar şi servitorii trăiau într-o lume subterană a lor şi nu le cunoştea nici speranţele şi nici temerile; păreau să înceapă a exista doar atunci când vreo trebuinţă sau toană a stăpânului ori stăpânei îi chema. Exista un straniu gol neîmplinit în inima lui Margaret şi în felul ei de viaţă; odată, când a încercat să-i mărturisească lui Edith ce simţea, aceasta, obosită de dansul din ajun, a mângâiat leneş
obrazul verişoarei ei, aşezată în vechea ei atitudine – pe un scăunel lângă divanul pe care sta întinsă Edith.
— Biata fetiţă! E puţin cam deprimant pentru tine să stai singură, seară de seară, tocmai în vremea aceasta când toată lumea se distrează. Dar în curând o să dăm şi noi petreceri – de îndată ce Henry se întoarce acasă – şi atunci o să ai şi tu puţină variaţie şi distracţii. Nu-i de mirare că eşti abătută, sărăcuţa de tine!
Margaret nu credea că petrecerile te pot vindeca de orice. Dar Edith se mândrea cu petrecerile ei; „atât de diferite”, cum spunea ea,
„de vechile serate de cucoane, aşa cum le organiza mama”; chiar şi doamnei Shaw păreau să-i placă diferitele aranjamente şi cercuri de cunoştinţe pe gustul căpitanului şi doamnei Lennox, tot atât cât petrecerile mai oficiale şi solemne pe care le dădea ea. Căpitanul Lennox era întotdeauna extrem de amabil şi de prietenos cu Margaret. Ea ţinea mult la el, în afară de momentele când îl vedea preocupându-se exagerat de toaletele şi de înfăţişarea lui Edith, pentru ca frumuseţea ei să impresioneze cum se cuvine lumea.
414
Atunci se trezea în Margaret întreaga ei revoltă latentă şi abia se putea stăpâni să nu-şi exprime sentimentele.
De obicei, Margaret îşi petrecea zilele astfel: o oră sau două de tihnă înainte de gustarea de dimineaţă, servită târziu; era o masă
nepunctuală, la care coborau alene oameni pe jumătate adormiţi, dar la care totuşi, în toată tărăgăneala ei, trebuia să fie şi ea de faţă, pentru că începeau imediat să fie discutate o mulţime de planuri şi proiecte; şi deşi niciunul nu o privea pe ea, toţi se aşteptau să le aprobe, ori măcar să-şi spună părerea; un nesfârşit număr de bileţele de scris, pe care Edith le lăsa mereu în seama ei, având grijă
s-o complimenteze asupra talentelor ei epistolare; puţină joacă cu Sholto, când copilul se întorcea din plimbarea de dimineaţă; şi-apoi, avea puţină grijă de copii. În timp ce slugile luau masa, o plimbare cu trăsura sau câteva vizite şi o invitaţie la masă sau cine ştie ce obligaţii ale mătuşii sau verişoarei ei, ceea ce o lăsa pe Margaret, e drept, liberă, dar cam plictisită de lipsa de ocupaţii, fără a mai vorbi de deprimarea ei şi de sănătatea şubredă.
Aştepta cu un interes plin de nerăbdare, deşi nemărturisit, întoarcerea de la Milton a lui Dixon, care ar fi adus cu ea ambianţa de acasă; până acum, bătrâna servitoare fusese ocupată cu rânduirea ultimelor treburi ale familiei Hale. Simţea că inima îi tânjea să afle veşti despre oamenii în mijlocul cărora trăise atâta vreme. E adevărat că Dixon, în scrisorile în care îi dădea socoteală
despre mersul treburilor, amintea uneori de câte o sugestie a domnului Thornton, care o sfătuise ce să facă cu mobila, sau cum să
procedeze cu proprietarul casei din Crampton Crescent. Dar numai pe ici-colo apărea numele lui, sau vreun alt nume din Milton. Într-o seară, Margaret şedea singură în salonul familiei Lennox, cu scrisorile lui Dixon într-o mână, dar fără să le citească, meditând şi amintindu-şi de vremurile trecute; îşi imagina viaţa fremătătoare de acolo, de unde ea plecase şi nimeni nu-i ducea dorul, întrebându-se dacă totul continua la fel, ca un vârtej, ca şi cum ea şi tatăl ei nici n-ar fi fost vreodată pe acele locuri; întrebându-se în sinea ei dacă
exista cineva din toată mulţimea aceea care să-i simtă lipsa (nu Higgins, nu se gândea la el), când, pe neaşteptate, i-a fost anunţat domnul Bell; şi Margaret se grăbi să-şi vâre scrisorile în coşuleţul de lucru, tresărind, roşindu-se, de parcă ar fi făcut ceva ce nu se cuvenea.
415
— Oh, domnule Bell! nici nu mă gândeam că o să vă văd!
— Dar nădăjduiesc, că venirea mea îţi face plăcere, în aceeaşi măsură cum te-a surprins.
— Aţi luat masa? Cum aţi călătorit? O să rog bucătăreasa să vă
pregătească ceva.
— Doar dacă mănânci şi tu. Altminteri, ştii bine că nimănui nu-i pasă mai puţin de mâncare ca mie. Dar unde sunt ceilalţi? Sunt invitaţi în oraş? Te-au lăsat singură?
— Oh, da! şi e atât de odihnitor. Tocmai mă gândeam... Dar aveţi curajul să mâncaţi ce vă ofer? Nici nu ştiu ce avem în casă.
— Ca să-ţi spun adevărul, am luat masa la club. Numai că
