— Vă mulţumesc. Vă rămân foarte îndatorat. Dar dacă mi-aţi fi oferit-o aş fi apărut ca un necioplit, căci aş fi refuzat-o, cred, în ciuda tuturor tentaţiilor unei companii atât de plăcute, zise domnul Bell, făcând plecăciuni de jur împrejur şi felicitându-se în sinea lui pentru întorsătura de frază iscusită, care, spusă în limbaj simplu, ar fi sunat mai curând aşa: „N-aş putea suporta constrângerile impuse de un grup de oameni atât de bine crescuţi şi de politicoşi ca aceştia: ar fi ca o mâncare fără sare. Sunt încântat că n-au o cameră de dormit ca să mi-o ofere. Cât de bine mi-am ticluit vorbele! Am început să prind tainele bunelor maniere.”
Mulţumirea de sine mai dăinui încă multă vreme după ce ajunse în stradă, mergând alături de Henry Lennox. Şi deodată îşi aminti de privirea uşor rugătoare a lui Margaret, când îi ceruse să mai rămână
puţin; şi îşi aminti şi de câteva aluzii pe care i le făcuse mai de mult un cunoscut al domnului Lennox în legătură cu admiraţia acestuia pentru Margaret. Ceea ce imprimă o nouă direcţie a gândurilor sale.
— O cunoaşteţi de multă vreme pe domnişoara Hale, după câte înţeleg. Ce părere aveţi cum arată? Mie mi se pare cam palidă şi bolnavă.
— Impresia mea e că arată extrem de bine. Poate că nu chiar în prima clipă când am intrat – dacă stau să mă gândesc. Dar desigur, după ce s-a mai însufleţit, arată la fel de bine ca întotdeauna.
— A trecut prin multe, zise domnul Bell.
— Da! Mi-a părut rău când am auzit de toate prin câte a trecut; nu numai durerea firească, universală pe care o simţi când îţi moare cineva, dar toată supărarea provocată de comportarea tatălui ei şi apoi…
— Comportarea tatălui ei! exclamă domnul Bell, extrem de surprins. Probabil că aţi fost greşit informat. S-a purtat în modul cel mai conştiincios. A dat dovadă de mai multă tărie decât aş fi crezut că era în stare.
— Se poate să fi fost informat greşit. Dar mi s-a spus, de către succesorul său la parohie – un om inteligent, plin de bun simţ şi un cleric extrem de activ – că domnul Hale n-a avut niciun motiv să facă
421
ce-a făcut, să renunţe la parohie şi să se azvârle pe el şi familia lui în situaţia de a depinde de nişte lecţii particulare nesigure într-un orăşel industrial; episcopul i-a oferit o altă parohie, e drept; dar dacă
ajunsese să aibă anumite îndoieli, putea rămâne acolo unde era şi să nu fie nevoit să-şi dea demisia. Adevărul este că aceşti clerici de ţară duc o viaţă atât de retrasă – retrasă, vreau să spun, de orice contacte cu oameni de aceeaşi cultură ca şi ei, cu care să facă
schimb de idei şi să descopere când au luat-o prea repede sau prea încet – încât pot foarte uşor să fie tulburaţi de îndoieli închipuite în privinţa articolelor dogmei, renunţând la posibilităţile certe de a face bine, pentru nişte închipuiri foarte incerte.
— Nu sunt de acord cu dumneavoastră. Nu cred că sunt mulţi care ar putea foarte uşor să facă ceea ce a făcut bietul meu prieten Hale, zise domnul Bell, simţind că începe să fiarbă.
— Poate că am folosit o expresie prea generală spunând „pot foarte uşor”. Dar nu încape îndoială că vieţile lor îi pot duce fie la o prea mare înfumurare, fie la o stare morbidă a conştiinţei, răspunse domnul Lennox, cu multă răceală.
— Oare nu întâlniţi înfumurare şi printre avocaţi, să zicem?
întrebă domnul Bell. Şi uneori, îmi închipui şi cazuri de conştiinţă
morbidă.
Era din ce în ce mai enervat, uitând că abia de curând prinsese tainele bunelor maniere. Domnul Lennox îşi dădu seama că îl supărase pe însoţitorul său; şi deoarece vorbise destul de mult numai de dragul de a spune ceva, ca să treacă mai uşor timpul cât făceau drumul împreună, nu-i păsa prea mult de poziţia pe care o lua în această problemă, aşa încât o întoarse, spunând:
— Negreşit, nu poţi să nu admiri un om de vârsta domnului Hale când părăseşte casa în care a trăit douăzeci de ani şi renunţă la toate tabieturile, pentru o idee care era probabil greşită – dar asta n-are nicio importanţă –, pentru o închipuire. Nu poţi să nu-l admiri, simţind şi puţină milă pentru el, ceva ce ai simţi pentru un Don Quijote. Şi ce gentilom era! N-am să uit niciodată ospitalitatea simplă şi în acelaşi timp rafinată pe care mi-a oferit-o ultima dată
când am fost la Helstone.
Potolit doar pe jumătate şi dornic să creadă, pentru a-şi domoli unele îndoieli ale propriei sale conştiinţe, că atitudinea, domnului Hale avusese în ea şi puţin donquijotism, domnul Bell bombăni: 422
— Şi nu cunoaşteţi Miltonul. Ce diferenţă faţă de Helstone! Sunt ani de când n-am mai fost la Helstone – dar garantez pentru el, se mai află încă acolo – fiecare bârnă şi fiecare piatră, la fel ca de un secol încoace, pe când Miltonul! Mă duc acolo la fiecare patru sau cinci ani – şi m-am născut acolo, – totuşi, vă asigur, uneori mă
rătăcesc – da, chiar şi printre nesfârşitele depozite clădite pe livada tatălui meu. Aici ne despărţim? Ei, atunci bună seara, domnule; cred că ne vom vedea mâine dimineaţă în strada Harley.
423
CAPITOLUL XLV
NU NUMAI VIS
„Unde sunt zvonurile dimineţii
Ce le-ascultam în vremea tinereţii?
Freamătul lor nu pot să-l mai ascult,
Iar cei de-atunci s-au stins de mult;
Ah! închid ochii-acum, stau şi visez.”
W. S. LANDOR
DUPĂ DISCUŢIA cu domnul Lennox, gândul la Helstone nu-l mai părăsi pe domnul Bell şi toată noaptea îi stărui în vis. Era iar meditator în colegiul unde acum deţine titlul de profesor; era iar în vacanţa mare şi stătea împreună cu prietenul său de curând căsătorit, mândrul soţ şi fericitul vicar din Helstone. Peste pâraiele ce susurau, săreau amândoi în salturi imposibile, rămânând parcă
zile întregi suspendaţi în aer. Timpul şi spaţiul se dizolvaseră, deşi toate celelalte lucruri păreau reale. Fiecare întâmplare era măsurată
prin emoţiile sufletului, nu prin existenţa sa reală, căci, nu avea existenţă. Copacii însă îşi etalau toată splendoarea frunzişului autumnal – miresmele calde ale florilor şi ierburilor umpleau simţurile de dulceaţă – tânăra soţie se mişca prin casă cu acel amestec de stinghereală pentru situaţia materială strâmtorată şi de mândrie pentru soţul ei chipeş şi devotat, sentimente pe care domnul Bell le observase în viaţa reală cu un sfert de veac mai înainte.
Visul era atât de veridic încât, atunci când se trezi; viaţa de acum i se păru vis. Unde se afla? În camera închisă, frumos mobilată a unui hotel londonez! Unde erau toţi cei care vorbiseră cu el, se mişcaseră în jurul lui, îl atinseseră cu câteva clipe mai înainte?
Morţi! Îngropaţi! Pierduţi pentru vecie, cât va mai dăinui acest pământ. Iar el era un om bătrân, deşi până de curând se bucurase de deplinele puteri ale bărbăţiei. Nu putea îndura gândul la marea singurătate a vieţii sale. Se sculă în grabă, încercând să uite ceea ce nu se mai putea întoarce vreodată şi se îmbrăcă pentru micul dejun 424
din strada Harley.
Nu putu urmări toate detaliile avocăţeşti care, după cum observă, făcură ca ochii lui Margaret să se deschidă mari, iar buzele să-i pălească, pe măsură ce, una câte una, fiecare fărâmă din dovezile ce-l puteau disculpa pe Frederick se prăbuşea la picioarele ei şi apoi dispărea. Chiar şi glasul profesional, bine cumpănit al domnului Lennox căpătă un timbru mai blând, mai duios, pe măsură ce se apropia momentul când avea să i se spulbere ultima nădejde. Nu că
