Margaret n-ar fi fost perfect conştientă, încă de mai înainte, de acest rezultat. Dar amănuntele fiecărei dezamăgiri succesive veneau cu atâta precizie necruţătoare să înăbuşe orice nădejde, încât până la urmă ea izbucni în plâns. Domnul Lennox se opri din citit.
— Mai bine să nu mai continui, zise el cu glasul plin de îngrijorare. A fost o propunere stupidă din partea mea. Locotenentul Hale – şi chiar şi atribuirea acestui titlu al serviciului militar din care cu atâta brutalitate fusese exclus îi sună mângâietor lui Margaret –
locotenentul Hale e fericit acum; într-o mai mare siguranţă în ce priveşte averea şi perspectivele de viitor decât ar fi putut vreodată să
fie în cadrul marinei; şi, fără îndoială, a adoptat patria soţiei sale ca pe a sa proprie.
— Aşa e, zise Margaret. Mi se pare egoist din partea mea s-o regret, urmă ea încercând să surâdă şi totuşi e pierdut pentru mine şi am rămas atât de singură.
Domnul Lennox împături hârtiile, dorind să ajungă într-o bună zi atât de bogat şi de prosper pe cât se aştepta să fie. Domnul Bell îşi suflă nasul, dar păstră şi el tăcerea; Margaret, după câteva clipe, păru să-şi fi redobândit calmul obişnuit. Îi mulţumi cu multă
amabilitate domnului Lennox pentru toată osteneala; cu atât mai multă amabilitate cu cât îşi dădea seama că, prin purtarea ei, l-ar fi putut face să creadă că îi pricinuise ei o suferinţă inutilă. Era totuşi o suferinţă de care nu s-ar fi putut lipsi.
Domnul Bell se ridică să-şi ia rămas bun.
— Margaret, vorbi el, frământându-şi mănuşile în mână, mâine mă duc până la Helstone, că să văd vechea casă. N-ai vrea să vii cu mine? Sau ţi-ar pricinui prea multă durere? Spune, nu-ţi fie teamă.
— Oh, domnule Bell, zise ea – şi nu putu spune mai mult; dar îi luă mâna, o mână de om bătrân şi bolnav de gută şi o sărută.
— Haide, haide; destul, zise el, roşind stânjenit. Îmi închipui că
425
mătuşa ta va avea încredere să te lase cu mine. O să plecăm mâine dimineaţă şi o să ajungem acolo pe la ora două, probabil. O să luăm o gustare şi apoi o să comandăm dejunul la hanul acela mic –
Lennard Arms, parcă-i spunea – şi o să colindăm prin pădure, ca să
ne facem poftă de mâncare. Crezi că o să poţi, Margaret? Va fi obositor, ştiu, pentru amândoi, dar va fi o plăcere, cel puţin pentru mine. Şi-apoi, vom lua masa – doar friptură de căprioară, dacă
găsim – după care eu o să trag un pui de somn, în timp ce o să te duci să-ţi vezi vechii prieteni. Am să te aduc înapoi teafără şi nevătămată, dacă nu vom avea vreun accident de cale ferată; iar înainte de a pleca, am să-ţi fac o asigurare pe viaţă pentru o mie de lire sterline, ca o consolare pentru rudele tale; altminteri, am să te aduc înapoi doamnei Shaw vineri înainte de prânz. Aşa că, dacă spui da, mă duc sus şi îi propun imediat.
— Nu-i nevoie să vă mai spun cât de mult mi-ar plăcea, zise Margaret printre lacrimi.
— Ei, atunci, dovedeşte-ţi recunoştinţa ţinând închise izvoarele lacrimilor în următoarele două zile. Dacă nu, n-am să mă simt nici eu prea bine cu canalele mele lacrimale şi asta nu-mi place.
— N-am să plâng niciun pic, zise Margaret clipind din ochi ca să-şi scuture lacrimile de pe gene şi silindu-se să zâmbească.
— Aşa te vreau. Atunci, hai să mergem sus şi să stabilim totul.
Margaret tremura aproape de nerăbdare, în timp ce domnul Bell discuta planul cu mătuşa ei, care în prima clipă rămase surprinsă, apoi nehotărâtă şi gânditoare, ca în cele din urmă să cedeze mai mult forţei nestăvilite a vorbelor domnului Bell decât propriei sale convingeri; şi, până la urmă, nu se putu hotărî singură dacă era bine sau rău, dacă se cădea sau nu, până când întoarcerea cu bine a lui Margaret şi reuşita întregului proiect îi vor da destulă siguranţă ca să spună că: „desigur fusese foarte amabil din partea domnului Bell şi tocmai ceea ce îi dorise şi ea lui Margaret, ca să-i aducă
schimbarea de care avea nevoie, după toate necazurile prin care trecuse”.
426
CAPITOLUL XLVI
ODINIOARĂ ŞI ACUM
„Acele zile fericite de demult
Oricât aş vrea cu gândul să le-ascult,
Simt lipsa dragilor prieteni încercaţi
Care de moarte cu cruzime mi-au fost luaţi.
Dar prietenia, când e-adevărată,
Prin legături de spirit e legată;
Deci fericirea iar în spirit o găsesc,
În spirit pe cei dragi din nou îi dobândesc.”
UHLAND
MARGARET A FOST GATA cu mult înainte de ora stabilită, având destul răgaz să plângă puţin, liniştit, când nu se simţea observată şi să surâdă vesel când cineva se uita la ea. Îi era teamă că s-ar putea să întârzie şi să piardă trenul; dar nu! ajunseră la timp; în cele din urmă răsuflă uşurată şi fericită, aşa cum şedea în vagon în faţa domnului Bell, gonind pe lângă gările bine cunoscute; văzând vechile orăşele şi cătune din sud, adormite în lumina caldă a soarelui, care aprindea parcă şi mai tare culoarea roşie a acoperişurilor de ţiglă, atât de diferită de gresia rece din nord.
Stoluri de porumbei pluteau pe deasupra acoperişurilor ascuţite şi pitoreşti, aşezându-se uşor ici-colo, zbârlindu-şi penele netede şi lucioase, vrând parcă să-şi expună fiecare fulg căldurii atât de plăcute. Nu se vedeau decât puţini oameni prin gări, de parcă s-ar fi complăcut într-o leneşă mulţumire, mai curând decât s-o pornească
în călătorii; nici urmă din zarva şi agitaţia pe care le observase Margaret în cele două călătorii ale ei între Londra şi regiunea de nord-vest. Mai târziu, această linie de cale ferată va cunoaşte agitaţia însufleţită a vilegiaturiştilor bogaţi; dar în comparaţie cu acel du-te vino neîncetat al negustorilor ocupaţi, întotdeauna avea să se deosebească profund de liniile de cale ferată din nord. Câte doi-trei gură-cască stăteau aproape în fiecare gară, cu mâinile în 427
buzunare, atât de preocupaţi doar să privească, încât îi făceau pe călători să se întrebe ce vor avea de făcut după ce trenul va porni mai departe şi nu vor mai avea în faţă decât şinele goale, câteva magazii şi câmpul îndepărtat. Aerul fierbinte dănţuia peste liniştea aurie a ţinutului, ferme după ferme erau lăsate în urmă, fiecare dintre ele amintindu-i lui Margaret de idilele germane – de Herman şi Dorothea – de Evangeline. Din această reverie cu ochii deschişi, se pomeni dintr-o dată smulsă. Ajunseseră în localitatea unde părăseau trenul şi luau birja până la Helstone. Acum inima îi tresărea de simţăminte mai pătrunzătoare, fără să-şi poată da seama dacă erau dureroase sau plăcute. Fiecare milă străbătută era plină de evocări, din care n-ar fi vrut în ruptul capului să piardă
vreuna şi fiecare dintre ele o umplea de un dor inefabil pentru „zilele care s-au dus”. Ultima dată când trecuse pe acest drum era în ziua când plecase împreună cu tatăl şi cu mama ei – ziua, anotimpul, erau atunci mohorâte, iar ea deznădăjduită, dar îi avusese alături de ea. Acum era singură, orfană, iar ei, – ciudat, plecaseră de lângă ea, dispărând de pe faţa pământului. O durea să vadă drumul spre Helstone scăldat astfel în soare, fiecare cotitură şi fiecare copac arătând identic în splendoarea verii ca în urmă cu ani. Natura nu simţea schimbarea, era veşnic tânără.
Domnul Bell simţea ceva din cele ce-i treceau prin minte, şi era destul de chibzuit şi simţitor ca să nu scoată o vorbă. Traseră la Leonard Arms; jumătate fermă, jumătate han, aşezat mai retras de la drum, cât să poţi spune că hangiul nu depindea de banii călătorilor atât de mult încât să fie nevoit să-i supere cu stăruinţele lui, ci mai degrabă îi lăsa să-l caute ei pe ei.
