Nu mai scoaseră aproape niciun cuvânt, ci îşi urmară drumul prin câteva vâlcele împădurite; dar verdeaţa lor gingaşă nu putu să
gonească tulburarea şi durerea din inima lui Margaret, pricinuite de atâta cruzime; trădând mai cu seamă o totală lipsă de imaginaţie şi, a oricărui strop de milă pentru bietul animal.
De îndată ce ieşiră din pădure şi ajunseră pe pajiştea comunală
unde se înălţa şcoala, auziră murmur de glasuri, ca zumzetul unui stup de albine. Uşa era larg deschisă, aşa că intrară înăuntru. O
doamnă îmbrăcată în negru, tare sprintenă şi vioaie, îi zări şi le ură
bun venit, cu acelaşi aer de gazdă pe care, îşi amintea Margaret, îl avea şi mama ei, doar că la doamna Hale apărea mai blând şi mai molatic, când vreun rar vizitator se abătea pe la şcoală. Îşi dădu seama pe dată că era soţia actualului vicar, urmaşa mamei ei; şi ar fi vrut să evite întâlnirea, dacă ar fi fost cu putinţă; dar după o clipă îşi stăpâni pornirea şi păşi înainte cu modestie, în timp ce privirile copiilor îi arătau că o recunoşteau şi câteva glasuri murmurau înăbuşit: „E domnişoara Hale.”
Soţia vicarului auzi numele şi pe dată atitudinea îi deveni mai binevoitoare. Margaret avu impresia că devenise şi mai condescendentă. O văzu că întinde mâna spre domnul Bell, spunând:
— Bănuiesc că dânsul e tatăl dumneavoastră, domnişoară Hale.
Semănaţi foarte mult. Sunt într-adevăr încântată să vă cunosc, domnule şi tot astfel va fi şi soţul meu, vicarul.
Margaret o lămuri că nu era tatăl ei, bâiguind ceva despre moartea lui; întrebându-se în acelaşi timp cum ar fi îndurat domnul Hale o vizită la Helstone, dacă ar fi fost adevărată bănuiala soţiei vicarului. Nu auzi ce spunea doamna Hepworth şi îl lăsă pe domnul Bell să răspundă, în timp ce ea căuta în jur cu privirea chipuri cunoscute.
— Ah! văd că aţi vrea să asistaţi la o oră, domnişoară Hale. O ştiu din propria mea experienţă. Clasa întâi, ridicaţi-vă în picioare pentru o lecţie de gramatică cu domnişoara Hale.
Sărmana Margaret, care venise mânată de sentimentalism, fără
434
nicio intenţie de a inspecta, se simţi prinsă în mreje; dar cum astfel putea să vadă mai de aproape feţişoarele atente, cândva bine cunoscute, ale copiilor ce primiseră ritualul solemn al botezului de la tatăl ei, se aşeză, căutând să descopere trăsăturile în schimbare ale fetiţelor; fără ca cineva s-o vadă, o ţinea de mână pe Susan, în timp ce copilaşii din clasa întâi îşi căutau cărţile, iar soţia vicarului se apropiase de domnul Bell atât cât îşi putea îngădui o doamnă, ţinându-l de un nasture al hainei şi explicându-i sistemul fonetic, aşa cum reieşea dintr-o discuţie pe care o avusese cu inspectorul şcolar.
Margaret se aplecă asupra cărţii, nevăzând nimic împrejur –
auzind zumzetul glasurilor copilăreşti, îşi aminti de vremurile de altădată şi se gândi la ele şi ochii i se umplură de lacrimi, până când dintr-o dată se aşternu liniştea – o fetiţă se poticnise la cuvântul aparent simplu „un”, nefiind prea sigură ce era.
— „Un”, articol nehotărât, zise Margaret cu blândeţe.
— Vă cer iertare, se amestecă soţia vicarului, numai ochi şi urechi; dar potrivit domnului Milsome, „un” este… cine îşi aminteşte?
— Adjectiv nedeterminat, se repezi cam jumătate de duzină de copii, într-un glas.
Margaret se simţi stânjenită – copiii ştiau mai mult decât ea.
Domnul Bell se întoarse cu spatele, zâmbind.
Margaret nu mai scoase un cuvânt în timpul lecţiei. Dar la sfârşit, se apropie domol de câteva dintre fetiţele la care ţinuse mai mult şi stătu puţin de vorbă cu ele. Nu mai erau nişte copiliţe: crescuseră
acum şi erau fete în toată puterea cuvântului; crescuseră mari, lăsându-i astfel pustii amintirile, la fel cum ea, lipsind de trei ani, dispăruse dintr-ale lor. Îi părea bine totuşi că le revăzuse pe toate, deşi în bucuria ei se amesteca şi o umbră de tristeţe.
Când ora de clasă lua sfârşit, era încă devreme în după-amiaza aceea de vară; doamna Hepworth o pofti pe Margaret, împreună cu domnul Bell, la parohie, ca să vadă – cuvântul „îmbunătăţirile”
aproape că îi scăpă de pe buze, înlocuit în grabă cu termenul mai prudent de „schimbările” făcute de actualul vicar. Margaret nu simţea nicio dorinţă să vadă aceste schimbări, care aveau să
zdruncine amintirea dragă a căminului ei; dar ţinea să mai vadă o dată casa, chiar dacă se înfiora la gândul mâhnirii pe care o va 435
resimţi.
Parohia era atât de schimbată şi pe dinafară şi pe dinăuntru, încât mâhnirea care o copleşi era mai mică decât se aşteptase. De fapt, nu mai era aceeaşi casă. Grădina, cu gazonul ei verde, odinioară atât de graţios aranjată încât până şi o petală de trandafir căzută ar fi stricat minunata rânduială şi curăţenie, era presărată
cu tot felul de lucruri de-ale copiilor; un săculeţ cu bile ici, un cerc colo; o pălărie de pai înfiptă ca în cuier pe o tufă de trandafir, distrugând o crenguţă, lungă şi frumoasă, încărcată cu flori suave care pe vremuri ar fi fost cu multă dragoste îngrijită. Micul hol pătrat acoperit cu rogojini era şi el plin de semnele unei mulţimi de copii voioşi, sănătoşi şi neastâmpăraţi.
— Oh, domnişoară Hale, vorbi doamna Hepworth, vă rog să
scuzaţi această dezordine. Când va fi terminată odaia copiilor, o să
caut să fie mai multă ordine. Acum amenajăm o odaie pentru copii, din camera dumneavoastră, cred. Cum v-aţi descurcat, domnişoară
Hale, fără o odaie de copii?
— N-am fost decât doi, zise Margaret. Dumneavoastră aveţi mulţi copii, îmi închipui.
— Şapte. Uitaţi-vă, o să tăiem o fereastră la drum în partea asta.
Domnul Hepworth cheltuieşte o mulţime de bani cu casa; dar să ştiţi că de-abia dacă putea fi locuită când am venit – vreau să spun, pentru o familie atât de mare ca a noastră, bineînţeles.
Fiecare încăpere a casei fusese modificată, în afară de aceea amintită de doamna Hepworth, care fusese înainte odaia de lucru a domnului Hale. Obscuritatea verde dinăuntru şi liniştea plină de atâta farmec îl inspiraseră, potrivit mărturisirilor sale, la adânci meditaţii şi, poate, într-o oarecare măsură, chiar şi formaseră un caracter mai predispus la gândire decât la acţiune; noua fereastră
deschidea vedere la drum, oferind astfel multe avantaje, după cum subliniase doamna Hepworth. De la această fereastră se puteau vedea acele oiţe din turma enoriaşilor ce se rătăceau şi se abăteau pe la cârciuma plină de ispite – crezându-se neobservate, dar în realitate foarte bine urmărite; căci vicarul cel energic avea acum un ochi aţintit spre drum, chiar şi în timp ce îşi compunea predicile obişnuite; iar pălăria şi bastonul le avea atârnate la îndemână, ca să
pornească degrabă după enoriaşii săi, cărora le-ar fi trebuit picioare tare iuţi ca să-şi găsească adăpost la „Pădurarul vesel” înainte de a-i 436
opri vicarul ce pornise bătălia împotriva băuturii. Întreaga familie a vicarului era formată din oameni harnici, energici, gălăgioşi, inimoşi şi câtuşi de puţin preocupaţi să se poarte cu delicateţe.
