Margaret se temu că, până la urmă, doamna Hepworth îşi va da seama că domnul Bell îşi bătea joc de ea tot exprimându-şi admiraţia faţă de fiecare lucru ce-l scotea din sărite. Dar, nici vorbă!
ea lua totul de bun şi cu o asemenea bună credinţă, încât Margaret nu se putu stăpâni să nu-l dojenească puţin când porniră agale de la parohie înapoi spre han.
— Nu mă certa, Margaret. Am făcut-o de dragul tău. Dacă nu ţi-ar fi arătat fiecare modificare, părând atât de încântată de superioritatea ei şi subliniind ce îmbunătăţiri va obţine ba cu una, ba cu alta, poate că m-aş fi purtat frumos. Dar dacă ţii atât de mult să-mi faci morală, amână măcar până după dejun, când predica ta o să-mi facă somn şi o să-mi ajute la digestie.
Amândoi erau obosiţi şi mai cu seamă Margaret, aşa încât renunţă să mai iasă, cum îşi propusese, ca să mai hoinărească prin pădurile şi câmpiile aflate atât de aproape de casa copilăriei ei. Şi oricum, vizita ei la Helstone nu fusese aşa cum… nu fusese exact ce se aşteptase să fie.
Pretutindeni erau schimbări; mici, dar cuprinzând totul.
Gospodăriile nu mai erau aceleaşi; unii oameni plecaseră, alţii muriseră, ori se căsătoriseră şi oricum interveniseră modificările fireşti aduse de trecerea zilelor, a lunilor şi a anilor, care ne poartă
pe nesimţite de la copilărie la tinereţe şi apoi prin maturitate către bătrâneţe, şi iată-ne căzând ca nişte fructe coapte, în tihna ţarinei ce ne e mumă. Şi priveliştea se schimbase – un copac dispărut ici, o ramură colo, lăsând să răzbată o rază de lumină acolo unde înainte nu se zărea lumină – descoperea o cărare îngustă, frumos potrivită, iar brâul de iarbă şerpuind alături era tuns şi îngrădit. Se spunea că
arată mai frumos aşa; dar Margaret tânjea după înfăţişarea pitorească de dinainte, după poieniţele întunecoase şi bălăriile de pe marginea drumului de altădată.
Se aşeză pe laviţa de lângă fereastră, privind cu tristeţe afară, la umbrele înserării care se armonizau atât de bine cu gândurile-i pline de melancolie. Domnul Bell dormea dus, după osteneala neobişnuită din ziua aceea. Se trezi doar când intră în odaie, aducând ceaiul, o fetişcană îmbujorată la faţă, care se vedea, că mai 437
lăsase o zi treaba la han ca să ajute la cositul fânului.
— Hei! Cine-i acolo? Unde suntem? Cine-i asta Margaret? Oh, acum îmi amintesc totul. Nu-mi puteam da seama cine şade acolo, atât de melancolică, cu mâinile încleştate pe genunchi şi privind ţintă înaintea ei. La ce te uitai? întrebă domnul Bell, apropiindu-se de fereastră şi oprindu-se în spatele lui Margaret.
— La nimic, zise ea, ridicându-se degrabă şi căutând să discute cât mai firesc.
— Chiar la nimic! Un fundal mohorât de copaci, câteva rufe albe atârnând pe tufele de măceş şi vântul aducând umezeală. Închide mai bine fereastra şi vino să pregăteşti ceaiul.
O vreme, Margaret rămase tăcută. Învârtea linguriţa de ceai fără
să asculte la ceea ce spunea domnul Bell. Zâmbea şi dădea din cap, indiferent ce-ar fi spus el. Apoi suspină din greu şi, lăsând jos linguriţa, începu să vorbească, fără legătură cu ce spusese înainte, cu glasul strident al unuia care îşi urmărise până atunci doar gândul lui.
— Domnule Bell, n-aţi uitat ce vorbeam aseară despre Frederick, nu-i aşa?
— Aseară, da. Unde eram aseară? Oh, îmi amintesc! Mi se pare că
a trecut de atunci o săptămână. Da, bineînţeles, îmi aduc aminte că
am vorbit despre el, bietul băiat.
— Da – şi vă amintiţi ce spunea domnul Lennox, că a fost în Anglia cam în timpul când a murit mama? întrebă Margaret şi glasul îi era acum mai coborât ca de obicei.
— Îmi amintesc. Nu ştiusem până atunci.
— Şi eu care credeam – am crezut întotdeauna că tata v-a povestit.
— Nu! niciodată. Dar ce vroiai să-mi spui, Margaret?
— Vreau să vă mărturisesc că am făcut în vremea aceea o mare greşeală, vorbi Margaret, ridicând deodată privirea spre el, cu ochii ei limpezi, atât de sinceri. Am spus o minciună! şi faţa i se îmbujoră
toată.
— Ei, da, ai făcut rău, recunosc; dar şi eu am spus o mulţime de minciuni în viaţa mea şi nu numai cu vorba, cum cred că ai făcut tu, ci şi cu fapta, sau pe căi ocolite, făcându-i pe oameni să privească
neîncrezători adevărul, ori să creadă o minciună. Ştii cine este tatăl minciunilor, Margaret? Ei bine, o mulţime de oameni, care se cred 438
foarte buni, au cu minciuna tot felul de legături şi înrudiri colaterale. Sângele stricat al minciunii curge prin vinele tuturor. Pe tine, însă, te-aş fi crezut departe de aşa ceva. Ce, plângi, copila mea?
Hai să nu mai vorbim de asta, dacă începi să plângi. Cred că ţi-a părut rău imediat şi sunt sigur că n-ai să mai faci şi totul a fost tare de mult şi, pe scurt, vreau să fii veselă, nu tristă, în seara asta.
Margaret îşi şterse lacrimile şi încercă să vorbească despre altceva, dar deodată izbucni din nou:
— Vă rog, domnule Bell, daţi-mi voie să vă spun totul – poate că o să mă ajutaţi puţin; nu, nu să mă ajutaţi, dar dacă aţi şti adevărul, poate că m-aţi lămuri – nu asta am vrut să spun şi disperată că nu ştia să exprime ce dorea, tăcu.
Dintr-o dată, domnul Bell îşi schimbă atitudinea.
— Povesteşte-mi totul, copila mea, zise el.
— E o poveste lungă; dar când a venit Fred, mama era foarte bolnavă, iar eu eram frământată de grijă şi de teamă, că l-am târât într-o primejdie, când Dixon s-a întâlnit cu cineva în Milton – un om pe nume Leonards – care îl cunoştea pe Fred şi care se pare că-i purta pică, sau în orice caz era ispitit de recompensa oferită pentru prinderea lui; şi cum eram acum şi mai speriată, m-am gândit că ar fi mai bine să-l zoresc pe Fred să plece la Londra, unde – după cum veţi înţelege din ceea ce am vorbit aseară – urma să se ducă să
discute cu domnul Lennox ce şanse avea să fie disculpat dacă s-ar fi prezentat la proces. Aşa încât noi – adică el şi cu mine – ne-am dus la gară; era seară şi soarele tocmai apunea, dar mai era destulă lumină
ca să poţi recunoaşte pe cineva şi să fii recunoscut; şi cum ajunsesem prea devreme, am ieşit să ne plimbăm puţin pe câmpul din apropiere; mă gândeam întruna, îngrozită, că Leonards se afla pe undeva, prin împrejurimi; şi pe când ne plimbam pe câmp, cu soarele roşu la apus bătându-mi în ochi, cineva a trecut călare pe drumul ce mărginea câmpul unde ne aflam. Am văzut că se uită la mine, dar n-am ştiut la început cine era, fiindcă aveam soarele în ochi; dar după o clipă mi-am dat seama că era domnul Thornton şi ne-am salutat…
— Şi l-a văzut pe Frederick, fireşte, zise domnul Bell, crezând că o ajută la povestit.
— Da; şi apoi a apărut în gară un om – beat şi abia ţinându-se pe picioare – şi s-a repezit să-l ia de guler pe Fred şi s-a clătinat când 439
Fred s-a tras înapoi şi a căzut peste marginea peronului; şanţul nu era prea adânc, nici măcar un metru; dar oh!, domnule Bell, din căderea asta i s-a tras într-un fel moartea!
— Ce groaznic! Şi era Leonards, bănuiesc. Şi cum a scăpat Fred?
