Tonalităţi minore”
ELIZABETH BARRETT BROWNING
CAM ÎN ACEEAŞI VREME se întoarse şi Dixon de la Milton, luându-şi în primire slujba de cameristă a lui Margaret. Aduse o mulţime de veşti din Milton: cum Martha se dusese să stea la domnişoara Thornton, după căsătoria acesteia; apoi descrierea amănunţită a domnişoarelor de onoare, a rochiilor şi gustărilor servite cu prilejul acelei interesante ceremonii; cum lumea zicea că
domnul Thornton îi făcuse surorii sale o nuntă prea somptuoasă, dacă te gândeai cât pierduse din cauza grevei şi că mai trebuie să
plătească şi despăgubiri mari pentru neîndeplinirea contractelor; cum mobilele de la parohie – atât de îndrăgite de Dixon – nu se vânduseră prea bine la licitaţie, ceea ce era o ruşine ţinând seama de câţi oameni bogaţi se aflau în Milton, cum doamna Thornton venise într-o zi şi cumpărase ieftin două sau trei obiecte, adevărate chilipiruri, iar domnul Thornton venise a doua zi şi, vrând neapărat să cumpere vreo două obiecte, licitase împotriva lui însuşi, spre marele haz al spectatorilor; astfel încât, după cum sublinie Dixon, situaţia se echilibrase: dacă doamna Thornton a plătit prea puţin, domnul Thornton a plătit în schimb prea mult. Domnul Bell trimisese o mulţime de indicaţii în privinţa cărţilor; nu te puteai înţelege cu el, atât era de pretenţios; dacă ar fi venit în persoană ar fi fost mai bine, dar scrisorile nu fac altceva decât să te încurce.
Dixon nu prea avea ce să povestească despre familia Higgins.
Memoria ei era înclinată să reţină tot ceea ce avea legătură cu lumea bună, fiind tare înşelătoare când trebuia să-şi amintească vreo împrejurare legată de cei mai prejos decât ea. Nicholas, credea ea, 446
era foarte bine. Venise de câteva ori să ceară veşti despre domnişoara Margaret – era singura persoană care se interesase, în afară de domnul Thornton care venise o dată. Dar Mary? Oh! fireşte, se simţea foarte bine, fetişcana voinică şi şleampătă! Auzise, sau poate că visase doar, deşi ar fi ciudat să viseze oameni ca cei din familia Higgins, că Mary se dusese să lucreze la fabrica domnului Thornton, pentru că tatăl ei ţinea ca ea să înveţe să gătească; dar ce prostie o mai fi şi asta, nu ştia. Margaret o fost de aceeaşi părere cu ea că povestea era destul de dezlânată ca să fie ca un vis.
Totuşi, ce bine era acum, când avea cu cine să vorbească despre Milton şi despre oamenii de acolo, Dixon nu prea era încântată de subiect, preferând mai degrabă să uite această parte din viaţa ei. Îi plăcea mai mult să vorbească despre discuţiile avute cu domnul Bell, care îi pomenise ceva despre intenţia lui de a o face pe Margaret moştenitoarea sa. Dar tânăra ei stăpână nu-i dădu apă la moară şi nu se lăsă niciun pic iscodită, oricât şi-ar fi ascuns Dixon întrebările sub formă de bănuieli sau presupuneri.
În răstimp, Margaret tânjea să audă că domnul Bell făcuse o anumită vizită de afaceri la Milton căci se înţeleseseră, în timpul discuţiei pe care o avuseseră la Helstone, că explicaţia trebuia dată
domnului Thornton prin viu grai, dar în niciun caz într-un fel care să
nu fie foarte firesc.
Domnului Bell nu-i prea plăcea să scrie, dar din când în când trimitea scrisori mai lungi sau mai scurte, după dispoziţia în care se afla; şi cu toate că Margaret nu nădăjduia să primească o veste anume, după ce-i citea misivele le punea deoparte, oarecum dezamăgită. Domnul Bell nu avea de gând să se ducă la Milton; în orice caz, nu pomenea nimic. Ei bine, înseamnă că va trebui să aibă
răbdare. Mai curând sau mai târziu, negura se va împrăştia. De fapt, scrisorile domnului Bell nu prea mai semănau cu felul lui de a fi; erau scurte, scrise pe un ton plângăreţ şi uneori răzbătea şi o umbră
de amărăciune, cu totul neobişnuită. Nu mai privea spre viitor; mai curând părea să regrete trecutul şi să fie îngrijorat de prezent.
Margaret se gândi că poate era bolnav; dar, ca răspuns la o întrebare a ei cum se mai simţea cu sănătatea, îi trimise câteva rânduri, lămurind-o că nu era decât o meteahnă de modă veche numită
plictiseală; că de asta suferea şi că ea n-avea decât să hotărască
dacă era de natură psihică sau fizică; dar că ar fi preferat să fie lăsat 447
să bombăne, fără a trebui să trimită de fiecare dată un buletin medical.
În urma acestei scrisori, Margaret nu-l mai întrebă de starea sănătăţii.
Într-o zi, după ce Edith îi relată întâmplător o discuţie pe care o avusese cu domnul Bell când fusese ultima dată la Londra, Margaret ajunse la concluzia că el avea de gând să o însoţească la toamnă
într-o vizită la Cadiz, ca să-şi vadă fratele şi noua cumnată. Atâta o sâcâi pe Edith cu întrebările, încât aceasta declară plictisită că nu-şi mai amintea nimic altceva; tot ce spusese el era că n-ar fi rău să se ducă, să audă cu urechile lui ce ştia Frederick despre revolta de pe vas; şi că ar fi un bun prilej pentru Margaret s-o cunoască pe cumnata ei; că el pleca întotdeauna undeva în timpul vacanţei mari şi că nu vedea de ce nu s-ar duce în Spania. Asta era tot. Edith nădăjduia că Margaret nu-i va părăsi, văzând-o cât de mult o tulburase această relatare. Şi apoi, neavând altceva mai bun de făcut, începu să plângă, tânguindu-se că o iubea pe Margaret mai mult decât o iubea Margaret pe ea. Trebui s-o mângâie, dar nu izbuti să-i explice de ce o fermeca atâta şi o incinta gândul de a face o vizită
în Spania, oricât de fantezist ar fi fost. Edith avea tendinţa să creadă
că orice plăcere gustată departe de ea era un afront tacit, sau cel puţin o dovadă de indiferenţă, aşa încât Margaret trebui să-şi închidă în sine bucuria, îngăduindu-şi doar s-o întrebe pe Dixon, în timp ce se îmbrăca pentru dejun, dacă nu i-ar face plăcere să-l vadă
pe domnişorul Frederick şi pe tânăra lui nevestică?
— E papistaşă, domnişoară, nu-i aşa?
— Cred – oh, da, fireşte! zise Margaret, o clipă deprimată de acest gând.
— Şi stau într-o ţară de papistaşi?
— Da.
— Atunci trebuie să vă spun că sufletul mi-e mai drag chiar decât domnişorul Frederick, oricât aş ţine la el. Mi-ar fi tot timpul teamă, domnişoară, să nu mă convertească.
— Oh, zise Margaret, nici eu nu ştiu dacă o să mă duc; şi, dacă da, nu sunt o doamnă atât de mare încât să nu pot călători fără tine. Nu!
buna şi bătrâna mea Dixon, dacă o să plec la ei, o să-ţi dau o lungă
vacanţă. Dar mă tem că mai e mult până atunci.
Dixon nu ascultă cu plăcere acest fel de a-i vorbi. În primul rând, 448
nu-i plăcea obiceiul pe care şi-l luase Margaret de a-i spune „buna şi bătrâna mea Dixon” de câte ori dorea să se arate expansivă. Ştia că
domnişoare Hale putea spune oricui la care ţinea „bătrân”, ca un fel de alintare; dar tare nu-i plăcea când i se adresa ei astfel, căci, nefiind trecută cu mult peste cincizeci de ani, se socotea în floarea vârstei. În al doilea rând, nu-i convenea că Margaret o crezuse atât de repede: cu toată spaima de papistaşi pe care o declarase, era în sinea ei tare curioasă în legătura cu Spania, inchiziţia şi toate tainele papistaşilor. Aşa încât, după ce-şi drese glasul ca să-şi dovedească bunăvoinţa de a trece peste tot ce se spusese, o întrebă
pe domnişoara Hale ce părere avea – dacă va avea grijă să nu întâlnească niciun preot şi să nu intre în vreuna din bisericile lor, ar fi totuşi în primejdie de a fi convertită? Domnişorul Frederick, fireşte, a trecut la religia lor fără să-şi de-a seama.
— Sunt încredinţată că dragostea i-a adus mai întâi în minte gândul convertirii, zise Margaret suspinând.
— Aşa-i, domnişoară! adeveri Dixon. Cât despre mine, ştiu să mă
păzesc de popi şi de biserici; dar dragostea te ia pe nepregătite! Cred că tot mai bine ar fi să nu merg în Spania.
