Margaret încercă să se mângâie şi cu spulberarea acestei iluzii.
Dar iată că într-o dimineaţă primi o scrisoare, în care domnul Bell o anunţa că săptămâna viitoare avea de gând să vină la Londra; şi că
dorea s-o vadă în legătură cu un plan la care se gândise; şi, pe lângă
asta, mai vroia să se doftoricească puţin, căci începuse să-i dea dreptate că ar fi mai bine să creadă că sănătatea era de vină şi nu el, atunci când devenea irascibil şi certăreţ. Scrisoarea era concepută
pe un ton de veselie forţată, după cum avea să observe Margaret mai târziu; dar în momentul acela atenţia i-a fost atrasă de exclamaţiile lui Edith:
— Vine la Londra! Oh, Doamne! şi sunt atât de toropită de arşiţa asta, că nu cred să mai am putere pentru încă un dejun. Şi-apoi, toată lumea e plecată în afară de nişte nătărăi ca noi, care nu ne 453
putem hotărî unde să ne ducem. N-o să avem pe cine invita.
— Cred că va prefera să ia masa doar cu noi, decât cu cei mai agreabili străini pe care ai putea pune mâna. Şi-apoi, dacă nu se simte bine, nici n-o să aibă chef de invitaţii. Mă bucur că în sfârşit a recunoscut adevărul. Eram sigură că e bolnav, din tonul scrisorilor lui; şi totuşi, n-a vrut să-mi răspundă nimic când l-am întrebat şi nu aveam pe nimeni de la care să aflu veşti de spre el.
— Oh! dar nu-i chiar bolnav, căci altfel nu s-ar gândi la o călătorie în Spania.
— Nici nu pomeneşte de Spania.
— Nu, dar planul de care vorbeşte se referă precis la asta. Şi spune, Margaret, chiar ai vrea să pleci, pe o vreme ca asta?
— Oh, se va răcori din ce în ce mai mult. Da! gândeşte-te şi tu.
Mi-e teamă doar că e ceva ce am visat şi dorit prea mult – în felul acela voit obsedant, care duce la dezamăgire – sau îşi găseşte o răsplată formală care în fond nu aduce nicio satisfacţie.
— Bine, dar asta-i o superstiţie, Margaret.
— Nu, nu cred. Numai că ar trebui să fie un avertisment şi să am grijă să nu mai doresc atât de pătimaş anumite lucruri. E un fel de:
„Dă-mi copii, sau altfel mor.” Mă tem că strigătul meu este:
„Lăsaţi-mă să plec la Cadiz, sau altfel mor.”
— Draga mea Margaret! Or să te convingă să rămâi acolo; şi atunci, ce-am să mă fac? Oh! aş vrea să găsesc pe cineva cu care să
te măriţi aici, ca să fiu sigură că stai cu mine!
— N-am să mă mărit niciodată.
— Prostii, vorbeşti prostii! Păi, după cum spune şi Cosmo, eşti o asemenea atracţie în casa noastră, încât cunoaşte destui bărbaţi care ar fi încântaţi să ne viziteze un an întreg, numai ca să te vadă.
Margaret îşi îndreptă spinarea cu semeţie:
— Ştii, Edith, uneori cred că viaţa pe care ai dus-o în Corfu te-a obişnuit cu…
— Cu ce?
— Cu un pic de grosolănie.
Edith începu să plângă atât de amarnic, declarând cu tărie că
Margaret nu mai ţinea deloc la ea şi nu o mai socotea prietenă, încât Margaret îşi zise că îşi exprimase cam prea aspru părerea numai ca să-şi alinte mândria rănită şi sfârşi făcându-i voia tot restul zilei; în, timp ce Edith, copleşită de sentimentele-i ofensate, zăcea ca o 454
victimă pe divan, scoţând din când în când câte un suspin profund, până ce, în cele din urmă, adormi.
Domnul Bell nu-şi făcu apariţia nici în ziua pentru care îşi amânase a doua oară vizita. A doua zi dimineaţă sosi o scrisoare de la Wallis, valetul lui, care o informa că stăpânul lui nu se simţise bine în ultimul timp şi că de aceea tot amânase călătoria; şi că în ziua când urma să pornească spre Londra, avusese un atac de apoplexie; după părerea doctorilor, adăugă Wallis, nu va mai apuca a doua zi; şi că, probabil, atunci când domnişoara Hale va primi scrisoarea, stăpânul lui nu va mai fi.
Margaret primi scrisoarea la micul dejun şi tot sângele îi fugi din obraji, în timp ce o citea; apoi, fără a scoate o vorbă, i-o puse lui Edith în mână şi ieşi din odaie.
Edith rămase nespus de impresionată când o citi şi începu să
plângă înspăimântată, cu suspine, ca un copil, spre marea deznădejde a soţului ei. Doamna Shaw îşi lua gustarea de dimineaţă
în camera ei, aşa încât îi reveni lui sarcina de a o împăca pe soţia sa cu acest prim contact cu moartea, căci era pentru prima oară în viaţa ei, din câte îşi amintea, că era pusă în faţa ei. Când te gândeşti că urma să ia masa cu ei chiar în ziua aceea şi în schimb zăcea mort sau pe moarte! Trecu un timp până să se poată gândi la Margaret.
Atunci tresări şi alergă sus, după ea. Dixon îi împachetă câteva articole de toaletă, iar Margaret îşi punea în grabă boneta, ştergându-şi mereu lacrimile, cu mâinile tremurându-i atât de tare, încât de abia putea să-şi lege şireturile.
— Oh, draga mea Margaret! Ce îngrozitor! Ce faci? Pleci? Cosmo o să telegrafieze sau o să facă orice vrei.
— Plec la Oxford. Am un tren peste o jumătate de oră. Dixon e drăguţă şi mă însoţeşte, dar puteam să merg şi singură. Trebuie să-l văd. Şi-apoi, poate că se simte mai bine şi are nevoie de îngrijire. A fost ca un tată pentru mine. Nu mă opri, Edith.
— Ba trebuie. Mama n-o să fie de acord. Hai s-o întrebăm, Margaret. Nici nu ştii unde te duci. N-aş avea nimic de spus dacă ar avea o casă, dar în nişte camere la colegiu! Hai la mama s-o întrebi, înainte de a pleca. Nu durează niciun minut.
Margaret îi făcu pe voie şi pierdu trenul. Luată pe neaşteptate, doamna Shaw a fost cuprinsă de tulburare şi istericale, aşa că
pierdură un timp preţios. Dar mai era un tren peste două ore; şi, 455
după discuţii cu privire la ceea ce se cuvenea şi ceea ce nu, se hotărî ca Margaret să fie însoţită de căpitanul Lennox, având în vedere că
