tot avea să plece, singură sau altminteri, cu trenul următor, orice s-ar fi cuvenit sau nu.
Prietenul tatălui ei, propriul ei prieten, zăcea pe patul de moarte; acest gând, îi apăru atât de limpede, încât rămase şi ea surprinsă de tăria cu care îşi afirmase dreptul la independenţa de a face ce vroia; şi cu cinci minute înainte de ora plecării, se afla aşezată în compartimentul unui tren, în faţa căpitanului Lennox.
Avea să fie mereu o mângâiere pentru ea să ştie că se dusese, deşi numai ca să afle că domnul Bell murise în cursul nopţii. Văzu odăile în care locuise; după aceea, avea să le asocieze cu drag în amintire cu gândul la tatăl ei şi la singurul lui prieten credincios.
Înainte de plecare îi făgăduise lui Edith că, dacă totul se sfârşise –
aşa cum se temeau – se vor înapoia la dejun; aşa încât se văzu nevoită să pună stavilă privirii lungi, zăbovitoare, aruncate în jurul odăii unde murise tatăl ei şi să-şi ia un tăcut rămas bun de la bătrânul chip blajin de la care auzise, atâtea vorbe bune şi atâtea glume şi vorbe de duh.
Căpitanul Lennox adormi în timpul călătoriei spre casă; şi Margaret putu plânge în voie, gândindu-se la acest an nefast şi la toate suferinţele pe care i le adusese. Abia îşi lăsa conştiinţa pătrunsă de o pierdere, că venea alta – nu pentru a înlocui durerea aceea cu una nouă, ci pentru a redeschide răni şi sentimente abia vindecate. Dar auzind glasul tandru al mătuşii ei şi al lui Edith, ori ţipetele de bucurie ale micului Sholto la sosirea ei şi văzând odăile luminate, cu stăpâna casei, drăguţă, în paloarea şi compătimirea-i sinceră, Margaret se trezi din vraja apăsătoare a deznădejdii aproape superstiţioase şi încercă să creadă că şi în jurul ei puteau domni bucuria şi veselia. Au poftit-o să şadă pe locul lui Edith de pe divan; Sholto a fost instruit să-i ducă cu multă grijă mătuşii Margaret ceaşca de ceai; şi când urca să se îmbrace, îi putu mulţumi Domnului că-l scutise pe bătrânul şi dragul ei prieten de o boală, lungă şi dureroasă.
456
CAPITOLUL XLIX
RĂGAZ DE LINIŞTE
„Pe ţărmul însorit încet coboară,
Oprindu-se alene-n drumul ei;
Durerea o înalţă ş-o-nfioară.”
HOOD
— NU E MARGARET MOŞTENITOAREA? şopti Edith către soţul ei, când rămaseră singuri în odaia lor, în seara de după trista călătorie la Oxford.
Înainte de a-i pune această întrebare, îi aplecase capul înalt şi, ridicându-se în vârful picioarelor, îl implorase să nu se supere.
Numai că soţul ei nu ştia nimic; dacă auzise ceva, uitase; şi-apoi, nu putea lăsa cine ştie ce avere un profesor de la un mic colegiu; şi niciodată nu vrusese să accepte ca ea să-şi plătească întreţinerea; şi-apoi, două sute cincizeci de lire pe un an era caraghios, ţinând seama că Margaret nici măcar nu bea vin. Edith reveni pe pământ, dezamăgită, cu o închipuire romantică spulberată.
O săptămână mai târziu, se apropie ţanţoşă de bărbatul ei şi făcându-i o plecăciune adâncă, spuse:
— Eu am avut dreptate, iar tu te-ai înşelat, prea nobile căpitan, Margaret tocmai a primit o scrisoare de la un avocat şi află că este legatarul universal al domnului Bell – moştenirea ridicându-se în bani cam la două mii de lire, iar restul, în valoare de vreo patruzeci de mii, reprezentând proprietăţile din Milton.
— Serios! Şi cum a primit o veste atât de bună?
— Oh, se pare că ştia dinainte că-l va moşteni; numai că nu-şi închipuise să fie atât de mult. Acum stă foarte palidă şi trasă la faţă
şi spune că moştenirea o înspăimântă; dar asta-i o prostie, ştii şi o să-i treacă. Am lăsat-o pe mama s-o îndoape cu felicitări şi am alergat să-ţi spun.
Toată lumea părea să socotească firesc ca domnul Lennox să fie pe viitor consilierul juridic al lui Margaret. Ea era atât de neştiutoare în afaceri, încât recurgea la sfatul lui în orice problemă. Domnul 457
Lennox îi recomandă un avocat; îi aduse actele să le semneze. Nimic nu-l făcea mai fericit decât atunci când îi lămurea sensul diferitelor mistere juridice.
— Henry, spuse într-o zi Edith cu viclenie; ştii ce nădăjduiesc şi aştept să iasă din toate aceste lungi conversaţii pe care le ai cu Margaret?
— Nu, nu ştiu, răspunse el, înroşindu-se. Şi nici n-aş vrea să-mi spui.
— Oh, foarte bine; atunci nu-i nevoie să-l mai rog pe Cosmo să
nu-l mai invite atât de des pe domnul Montagu pe la noi.
— Faci cum vrei, zise el cu prefăcută răceală. Lucrul la care te gândeşti poate să se întâmple ori nu; dar de data asta, înainte de a mă arunca orbeşte, voi avea grijă să-mi netezesc drumul. Invită pe cine vrei. Poate că nu-i prea politicos ce-ţi spun, Edith, dar dacă te amesteci o să strici totul. A fost foarte distantă faţă de mine multă
vreme; şi acum abia s-a mai îndulcit puţin. Are în ea ceva din Cleopatra, dacă ar fi fost ceva mai păgână.
— În ceea ce mă priveşte, i-o trânti Edith răutăcioasă, prefer că e creştină. Cunosc atât de puţini creştini!
În toamna aceea, Margaret nu putu să plece în Spania; deşi până
la ultimul moment nădăjduise că vreun prilej favorabil îl va aduce pe Frederick la Paris, unde s-ar fi putut repezi mai uşor. În loc de Cadiz, a trebuit să se mulţumească doar cu Cromer. Staţiunea aceasta alesese şi mătuşa ei şi familia Lennox, pentru vacanţă. Şi cum ţineau ca ea să-i însoţească, nu se prea străduiseră, aşa cum le era felul de a fi, să-i sprijine propriile proiecte. Poate că, într-un sens, Cromer era locul cel mai potrivit pentru Margaret, – avea nevoie nu numai să se întremeze, ci şi să se odihnească.
Printre alte speranţe spulberate, a fost şi speranţa, credinţa ei că
domnul Bell îi va fi explicat domnului Thornton împrejurările şi problemele de familie care au precedat nefericitul accident soldat cu moartea lui Leonards. Oricare ar fi acum părerea domnului Thornton – oricât de schimbată faţă de cea pe care o avusese cândva
– tare ar fi dorit ca el să înţeleagă comportarea ei; şi motivele pe care le avusese. I-ar fi adus mulţumire; i-ar fi adus liniştea într-o chestiune în care altfel se va frământa toată viaţa; afară doar dacă va lua hotărârea să nu se mai gândească la ea.
Trecuse atâta timp de la acele întâmplări, încât nu vedea ce prilej 458
ar mai fii avut să le explice, în afară de acela pe care moartea domnului Bell îl irosise. Trebuia, să se resemneze, ca atâţia alţi oameni, să fie înţeleasă greşit; dar, tot spunându-şi că soarta ei nu era diferită de a altora, în străfundul inimii dorea ca într-o zi – peste ani şi ani – el să afle totuşi, înainte de a muri, că nu fusese vinovată.
Îşi zicea că nici n-avea nevoie să afle că i se explicase totul, dacă
putea fi sigură că el ştia. Dar era o dorinţă zadarnică, la fel ca multe altele şi când se încredinţă de acest lucru, se întoarse din toată
inima şi cu toată tăria spre viaţa ce i se aşternea acum în faţă, hotărâtă să încerce să se împace cu situaţia.
