sentimentele.
462
CAPITOLUL L
SCHIMBĂRI LA MILTON
„Acuma hopa sus, sus;
Şi-acuma tocmai jos, jos!”
CÂNTEC DE COPII
ÎNTRE TIMP, la Milton coşurile fumegau, maşinile huruiau şi duduiau neîncetat, într-o rotire ameţitoare, fără sfârşit. Poate că nu puteai înţelege rostul şi ţelul lemnului, fierului şi aburului în truda lor veşnică; dar stăruinţa activităţii lor monotone era egalată în neobosita lor dăinuire de mulţimile oamenilor care, cu bună ştiinţă, însufleţiţi de un ţel, urmăreau neobosiţi – Ce?
Pe străzi se zăreau doar puţini pierde-vară – nimeni nu se plimba de plăcere; faţa fiecăruia era încordată de nelinişte şi griji; întrebau cu nesaţ de ultimele veşti; şi oamenii se îmbulzeau, cum făceau şi în viaţă, prin cartierul comercial şi financiar, cu egoismul profund al concurenţei. Oraşul era cufundat într-o atmosferă sumbră. Puţini veniseră să cumpere şi aceştia erau priviţi cu bănuială de vânzători; căci creditul era nesigur şi până şi oamenii cei mai solvabili puteau să-şi aibă averile atinse de criza ce lovise liniile maritime din portul învecinat. Până acum, în Milton nu avusese loc încă niciun faliment; dar, din imensele speculaţii de care se aflase că sfârşiseră rău în America şi chiar şi în ţară, se ştia că unele firme din Milton vor avea atât de mult de suferit, încât zilnic fetele oamenilor – dacă nu limbile lor – întrebau: „Ce-ai mai aflat? Cine s-a prăbuşit? Ce o să am de suferit eu?”
Iar dacă doi sau trei oameni vorbeau între ei, stăruiau mai degrabă asupra celor aflaţi în siguranţă, neîndrăznind să
pomenească de cei care, după părerea lor, se vor prăbuşi; căci zvonuri fără rost puteau, în astfel de vremuri, să pricinuiască
falimentul unuia care, altfel, ar fi putut să reziste; şi unul care se prăbuşeşte trage după sine şi pe alţii. „Thornton e în siguranţă”
spuneau. „Firma lui e mare – se extinde an de an; dar are o minte extrem de prudentă cu toată îndrăzneala lui!”
463
Apoi, unul îl trage pe altul deoparte şi, cu capul înclinat spre urechea vecinului, spune: „E drept că firma lui Thornton e mare; dar şi-a cheltuit profiturile ca s-o extindă; nu are capital pus deoparte; maşinile şi le-a cumpărat în ultimii doi ani şi l-au costat – n-are rost să mai spunem cât! – ar trebui să fie mai prudent!” Dar acest domn Harrison nu era decât o cobe – un om care moştenise de la taică-său averea făcută din negoţ şi pe care se temuse că o va pierde dacă şi-ar fi schimbat genul de afaceri cu altele în stil mare; totuşi, invidia fiecare bănuţ câştigat de alţii mai îndrăzneţi sau mai clarvăzători.
Dar adevărul este că domnul Thornton se afla la mare ananghie.
O simţea mai ales în punctul său vulnerabil – căci era mândru de tipul de om de afaceri pe care îl întruchipa. Făuritor al propriei sale averi, atribuia acest lucru nu vreunui merit deosebit sau unor calităţi proprii, ci puterii – pe care credea că o dă comerţul fiecărui om îndrăzneţ, cinstit şi perseverent – de a se ridica până la un nivel de unde putea vedea şi înţelege marele joc al reuşitei în lume şi prin această perspicacitate să dobândească mai multă putere şi influenţă
decât în orice alt mod de viaţă. Până departe, în răsărit şi în apus, unde persoana lui nu va fi cunoscută niciodată, numele îi va fi respectat, dorinţele îndeplinite şi cuvântul preţuit în aur. Aceasta era concepţia despre viaţa comercială de la care pornise domnul Thornton. „Şi neguţătorii vor fi ca nişte principi”, zicea mama lui, citind textul cu glas tare, ca şi cum ar fi fost sunetul de trompetă ce-l chema pe fiul ei la luptă.
El era ca mulţi alţii – bărbaţi, femei şi copii – receptiv la lucrurile îndepărtate şi opac la cele apropiate. Căuta să dobândească faimă
pentru numele său în ţări străine şi peste mări – să devină
conducătorul unei firme cunoscute timp de generaţii întregi; şi îi trebuiseră ani lungi şi tăcuţi ca să ajungă să întrezărească măcar ceea ce ar putea fi acum – astăzi – aici – în propriul său oraş, în propria sa fabrică, printre oamenii săi. Trăiseră şi unii şi alţii vieţi paralele – foarte aproape, dar neatingându-se – până când întâmplarea (sau cel puţin, aşa părea) făcuse să-l cunoască pe Higgins. O dată pus faţă în faţă, ca de la om la om, cu un muncitor ce reprezenta masele din jurul său şi (ţineţi seama) fără raportul de la patron la muncitor, în primul moment începuse fiecare să-şi dea seama că „avem cu toţii o inimă omenească”. Acesta a fost doar începutul; şi până acum – când teama de a pierde legătura cu doi 464
sau trei dintre muncitorii pe care în ultima vreme ajunsese să-i cunoască şi ca oameni şi de a vedea cum câteva proiecte, de fapt nişte experienţe la care ţine foarte mult, au fost spulberate fără milă
– dăduse o nouă amploare temerilor ascunse care îl încercau din când în când; până acum nu recunoscuse niciodată cât de mare şi cât de adânc era interesul pe care ajunsese să-l aibă în ultima vreme pentru situaţia sa de industriaş, pur şi simplu pentru că-l aducea într-o strânsă legătură, dându-i şi prilejul de a se bucura de putere, cu oameni ciudaţi, şireţi şi ignoranţi, dar, mai presus de toate, având caracter şi multă omenie.
Îşi trecu în revistă cu atenţie situaţia sa de industriaş din Milton.
Greva de acum un an şi jumătate – sau chiar mai mult, căci se aflau într-un iernatic sfârşit de primăvară – greva aceea, de pe când era tânăr, căci acum era bătrân – îl împiedicase să-şi onoreze câteva din comenzile mari pe care le avea atunci. Îşi băgase o bună parte din capital în maşini noi şi scumpe; şi cumpărase, de asemenea, mult bumbac, pentru onorarea acestor comenzi pe bază de contract.
Faptul că nu fusese în stare să le onoreze se datora, în oarecare măsură şi necalificării totale a muncitorilor irlandezi pe care îi adusese; mare parte din munca lor fusese necorespunzătoare şi produsul nu putea fi expediat de o firmă care se mândrea cu mărfurile sale de calitate superioară. Luni în şir, neplăcerile pricinuite de grevă fuseseră un obstacol în calea domnului Thornton; şi adesea, când privirea i se oprea asupra lui Higgins, era gata să răcnească la el, aşa, fără pricină, doar pentru că simţea cât de multe prejudicii îi adusese acţiunea în care fusese implicat. Dar dându-şi seama de acest resentiment ivit pe neaşteptate, se hotărî să şi-l înfrâneze. Nu-i ajungea însă doar să-l evite pe Higgins; trebuia să se convingă singur că îşi putea stăpâni mânia; de aceea căuta mereu să-l lase pe Higgins să vină la el, ori de câte ori treburile o cereau sau timpul liber al domnului Thornton o îngăduia. Încetul cu încetul, îşi pierdu orice resentiment, minunându-se cum de se putuse ca doi oameni ca el şi ca Higgins, trăind din acelaşi negoţ, muncind fiecare în felul său pentru acelaşi ţel, să privească situaţia celuilalt într-un mod atât de diferit. Drept urmare între cei doi luă
naştere o relaţie care, deşi s-ar putea să nu reuşească a preveni ciocniri de opinii şi acţiuni în viitor, va permite în orice caz atât patronului cât şi muncitorului, să-l considere pe celălalt cu mult 465
mai multă simpatie şi înţelegere şi să se poarte unul cu celălalt cu mai multă răbdare şi bunăvoinţă. Pe lângă aceste sentimente mai bune, atât domnul Thornton cât şi muncitorii au descoperit că
habar n-aveau de câteva lucruri obişnuite, cunoscute până atunci doar de o parte, dar nu şi de cealaltă.
Dar iată că acum se instalase iar una din perioadele când negoţul mergea prost, când preţurile scăzute ale pieţei făceau să descrească
valoarea tuturor stocurilor; ale domnului Thornton au scăzut aproape la jumătate. Nu mai sosea nicio comandă; aşa încât pierdu dobânda la capitalul pe care îl investise în maşini; căci era greu să
obţină plata pentru comenzile onorate; şi totuşi funcţionarea întreprinderii cerea mereu alte cheltuieli. Apoi trebuiau achitate facturile pentru bumbacul cumpărat; şi, neavând destui bani, a împrumutat cu dobândă exagerat de mare, neputând însă vinde mărfurile. Dar nu deznădăjduia; se străduia zi şi noapte să prevadă
şi să preîntâmpine orice împrejurare critică. Cu cei din casă se purta la fel de calm şi blând ca întotdeauna; cu muncitorii din fabrică nu prea vorbea mult, dar ei ajunseseră să-l cunoască; şi dacă le răspundea scurt, tăios, oamenii nu se supărau, căci ştiau ce griji îl năpădiseră şi renunţau la ostilitatea înăbuşită care mocnise mai înainte şi care dusese la vorbe şi la aprecieri aspre. „Patronu’ are o mulţime de necazuri pe cap”, zise Higgins într-o zi, când îl auzi pe domnul Thornton întrebând răstit de o comandă care nu fusese îndeplinită; nu-i scăpă nici oftatul înăbuşit pe care îl scoase trecând pe lângă încăperea unde lucrau câţiva muncitori. În seara aceea, Higgins, împreună cu încă un om, rămaseră peste orele de program, fără ştirea nimănui, ca să termine munca rămasă nefăcută; şi domnul Thornton nu avea să afle niciodată adevărul: contramaistrul căruia îi dăduse iniţial comanda spuse că o făcuse el însuşi.
„Eh! crez că ştiu cine s-ar fi necăjit dacă l-ar fi văzut pe patronu’
nostru stând ca o curcă plouată! Tare i s-ar fi rupt inima aia a lui simţitoare, bătrânului pastor, dacă ar fi văzut privirea jalnică pe care am văzut-o eu pe faţa patronului”, gândi Higgins într-o zi, în timp ce se apropia de domnul Thornton pe strada Marlborough.
— Patroane, începu el, oprindu-l pe domnul Thornton care mergea grăbit şi hotărât şi făcându-l să-şi ridice privirea cu o tresărire bruscă, plină de arţag, de parcă gândurile i-ar fi fost tare departe. Aţi mai auzit ceva despre domnişoara Margaret?
466
— Domnişoara – cine? întrebă domnul Thornton.
— Domnişoara Margaret – adică domnişoara Hale – fiica bătrânului pastor – ştiţi bine cine vreau să spun, dacă vă gândiţi niţel – (nu era nimic nerespectuos în tonul cu care spuse aceste cuvinte).
— Oh, da! şi deodată expresia de grijă, încremenită pe chipul domnului Thornton, se risipi de parcă o uşoară adiere de vară i-ar fi spulberat toată neliniştea din gânduri; şi, chiar dacă gura îi era la fel de strânsă ca mai înainte, ochii zâmbeau binevoitor omului din faţa sa. Ştii, Higgins, că acum ea e proprietăreasa mea. Mai aud câte ceva despre ea, când şi când, de la agentul de aici. Se simte bine, acolo printre prieteni – mulţumesc, Higgins.
