domnul Lennox. Milton nu i-a priit, zic eu; căci atunci când a venit la Londra, aveam impresia că n-am văzut niciodată pe cineva atât de schimbat. În seara asta arată radioasă. Dar s-a şi întremat mult.
Toamna trecută obosea chiar şi după o plimbare de două mile.
Vineri seara ne-am plimbat pe jos până la Hampstead şi înapoi. Şi totuşi, sâmbătă arată la fel de bine ca şi acum.
„Ne-am plimbat!” Cine? Ei doi singuri?
Domnul Colthurst era un bărbat extrem de strălucitor şi un membru al Parlamentului în plină ascensiune. Era foarte ager când era vorba să descopere caracterul oamenilor şi îl izbi o remarcă
făcută de domnul Thornton la masă. O întrebă pe Edith cine era; şi, spre surprinderea ei, înţelese din tonul exclamaţiei lui – „Serios?” –
că domnul Thornton din Milton nu era pentru el un nume atât de necunoscut pe cât îşi închipuise ea că va fi. Dineul ei era un succes.
Henry părea bine dispus şi îşi folosea de minune spiritul sec şi caustic. Domnul Thornton şi domnul Colthurst găsiră câteva subiecte care îi interesau pe amândoi, dar pe care le atinseră doar în treacăt, urmând să le discute pe îndelete după ce se va sfârşi masa.
Margaret arăta minunat cu garnitura de flori de rodiu; şi dacă se rezema de spătarul scaunului şi vorbea foarte puţin, Edith nu era supărată, căci conversaţia se desfăşura curgător şi fără ea. Margaret cerceta chipul domnului Thornton. El nu-i aruncă nicio privire; aşa încât îl putea studia nestingherită, observând schimbările pe care un răstimp atât de scurt le produsese asupra lui. Doar la câte o remarcă spirituală a domnului Lennox, faţa lui căpăta brusc vechea înfăţişare de intensă vioiciune; strălucirea veselă îi revenea în ochi, buzele i se deschideau puţin, amintind de zâmbetul scânteietor de altădată; o clipă, privirea lui o căută pe a ei, cerând parcă înţelegere.
Dar când ochii li se întâlniră, întreaga lui înfăţişare se schimbă; deveni iar grav şi îngrijorat; şi evită cu bună ştiinţă să-şi mai arunce privirea spre ea cât timp mai ţinu masa.
Mai erau numai două doamne invitate la dineu; şi cum erau ocupate într-o conversaţie cu mătuşa ei şi cu Edith, când urcară în salon, Margaret îşi căută alene ceva de lucru. În curând veniră şi bărbaţii, domnul Colthurst şi domnul Thornton prinşi într-o conversaţie foarte însufleţită. Domnul Lennox se apropie de Margaret şi zise cu glas scăzut:
476
— Cred că Edith ar trebui să-mi mulţumească pentru contribuţia mea la reuşita dineului. Nici nu-ţi închipui ce om plăcut şi sensibil este chiriaşul acesta al dumitale. Era exact omul care să-i dea lui Colthurst toate faptele de care avea nevoie. Nu-mi pot închipui cum de-a izbutit să dea greş în afaceri.
— Cu forţele şi cu posibilităţile lui, dumneata ai fi reuşit, spuse Margaret.
Domnul Lennox nu păru să savureze pe de-a întregul tonul acestor cuvinte, cu toate că nu făcuse decât să exprime un gând care-i trecuse şi lui prin minte. Rămaseră tăcuţi, ceea ce le îngădui să prindă un crâmpei din conversaţia ce se desfăşura lângă cămin, între domnul Colthurst şi domnul Thornton.
— Vă asigur, e un lucru de care am auzit vorbindu-se cu mult interes – sau curiozitate faţă de rezultate, ar fi poate mai indicat să
spun. Am auzit de mai multe ori pronunţându-se numele dumneavoastră în scurtul răgaz cât am stat pe acolo.
Apoi câteva cuvinte se pierdură; şi, când putură auzi din nou, vorbea domnul Thornton.
— Îmi lipseşte ceea ce-i necesar pentru popularitate – dacă
vorbeau despre mine în acest fel, atunci se înşelau. Mă apuc cu greu de proiecte noi; şi nu-mi place să mă fac cunoscut, chiar şi de cei pe care aş dori să-i cunosc şi faţă de care n-aş avea rezerve. Totuşi, cu toate aceste neajunsuri, simţeam că eram pe calea cea bună şi că, pornind de la un fel de prietenie cu unul, ajungeam să cunosc mai mulţi. Avantajele erau reciproce: învăţam unul de la altul, atât cu bună ştiinţă cât şi fără voie.
— Văd că vorbiţi la trecut. Bănuiesc că intenţionaţi să mergeţi pe aceeaşi cale?
— Trebuie să-l opresc pe Colthurst, zise Henry Lennox grăbit.
Şi, printr-o întrebare bruscă, legată însă de subiect, întoarse conversaţia astfel încât să-i evite domnului Thornton umilinţa de a-şi recunoaşte eşecul şi, ca urmare, schimbarea în situaţia sa. Dar de îndată ce noul subiect fu încheiat, domnul Thornton reluă
conversaţia exact de unde fusese întreruptă, dându-i domnului Colthurst răspunsul la întrebarea pusă:
— Am eşuat în afaceri şi a trebuit să renunţ la poziţia mea de patron. Sunt în căutarea unei situaţii în Milton, unde să obţin o slujbă la cineva dispus să mă lase să procedez cum cred în probleme 477
de aceeaşi natură. Mă pot bizui pe mine, căci n-am teorii îndrăzneţe pe care să vreau să le aplic cu pripeală. Singura mea dorinţă este să
am prilejul de a cultiva unele relaţii cu muncitorii, în afară de cele legate de plata lefurilor. Dar s-ar părea că este punctul acela de sprijin de care vorbea Arhimede, din care se poate răsturna pământul, dacă judecăm după importanţa pe care i-o dau unii dintre industriaşii noştri, care clatină din cap şi privesc cu gravitate de îndată ce le pomenesc de câteva experienţe pe care aş vrea să le încerc.
— Observ că le numiţi „experienţe”, zise domnul Colthurst şi nota de respect din glas i se accentua.
— Pentru că aşa le socotesc. Nu sunt sigur de urmările pe care le vor avea. Dar sunt încredinţat că ar trebui încercate. Am ajuns la convingerea că instituţiile, doar ele, oricât de judicioase ar fi şi oricât de multă gândire ar fi cerut organizarea şi rânduirea lor, nu pot lega clasele sociale între ele, aşa cum ar trebui să fie legate, decât dacă
funcţionarea instituţiilor îi aduce pe indivizii din diferite clase în contact unii cu alţii. Asemenea relaţii constituie însuşi suflul vieţii.
Un muncitor nu poate fi făcut să simtă şi să înţeleagă toată
strădania patronului la alcătuirea planurilor. Un plan bine închegat e ca o maşinărie, gata să fie aplicat de nevoie. Dar muncitorii îl acceptă ca pe o maşinărie, fără să se gândească la intensa trudă
mintală şi la prevederea cerută pentru a-l aduce la o asemenea perfecţiune. În ceea ce mă priveşte, m-ar interesa o idee a cărei aplicare necesită relaţii personale; la început s-ar putea să scârţâie, dar la fiecare obstacol tot mai mulţi oameni ar fi antrenaţi şi în cele din urmă reuşita ei ar ajunge să fie dorită de toţi, căci fiecare a contribuit cu o parte la alcătuirea planului; şi chiar şi atunci, sunt sigur că planul îşi va pierde vitalitatea, va înceta de a mai fi ceva viu, dacă nu va fi dus mai departe de acel soi de interes comun, care îi face totdeauna pe oameni să găsească mijloace şi căi de a se vedea, de a-şi cunoaşte între ei firea, purtările şi chiar năravurile şi felul de a vorbi. Ne-am înţelege mai bine şi, îndrăznesc s-o spun, chiar ne-am plăcea mai mult.
— Şi credeţi că în felul acesta s-ar putea evita grevele?
— Ba nu. Speranţa mea cea mai mare nu merge mai departe de atât – că poate s-ar reuşi ca grevele să nu mai fie sursele amare, veninoase de ură de până acum. Un om mai optimist şi-ar putea 478
închipui că relaţiile mai apropiate şi mai sincere între clase ar putea să ducă la dispariţia grevelor. Dar eu nu sunt un optimist.
Deodată, ca şi cum i-ar fi venit o nouă idee, se îndreptă spre colţul unde şedea Margaret şi începu, fără altă introducere, ca şi cum ar fi ştiut că ea ascultase tot ce spusese:
— Domnişoară Hale, am primit o cerere colectivă de la câţiva dintre oamenii mei – bănuiesc că este scrisă de mâna lui Higgins –
comunicându-mi dorinţa lor de a lucra pentru mine, dacă voi mai putea fi vreodată în situaţia de a angaja oameni pe contul meu. E
grozav din partea lor, nu-i aşa?
