REVEDEREA
„Sus, inimă! şi să ne stăpânim
Privirea, chipul, vorba ce-o rostim.
Să nu lăsăm pe nimeni să-nţeleagă
Ce mult ne-a fost şi ne va fi de dragă.”
PIESĂ ÎN VERSURI
ERA O SEARĂ CĂLDUROASĂ de vară, Edith intră în odaia lui Margaret, prima dată în costumul de călărie, a doua oară gata îmbrăcată pentru dineu. Prima dată nu găsi pe nimeni acolo; a doua oară, o găsi pe Dixon întinzând pe pat rochia lui Margaret; dar nici urmă de Margaret. Edith nu-şi găsea astâmpăr.
— Oh, Dixon! nu florile astea albastre! Sunt îngrozitoare pe rochia de un auriu stins. Ce gust! Aşteaptă puţin, am să-ţi aduc nişte flori de rodiu.
— Nu e auriu stins, doamnă. E culoarea paiului; şi albastrul merge totdeauna la culoarea paiului.
Dar Edith adusese florile de un roşu viu înainte ca Dixon să-şi fi rostit jumătate din protestele ei.
— Unde-i domnişoara Hale? întrebă Edith, după ce încercă
efectul garniturii. Nu pot să înţeleg, urmă ea pe un ton exasperat, cum de-a lăsat-o mătuşă-mea să capete asemenea obiceiuri nesăbuite la Milton! Mi-e tot timpul teamă să n-aud că i s-a întâmplat cine ştie ce grozăvie prin toate locurile acelea mizere pe unde umblă ea. N-aş îndrăzni niciodată să trec pe câteva din străzile acelea, fără să am cu mine o slujnică. Nu sunt potrivite pentru o doamnă.
Dixon era încă bosumflată pentru că îi fuseseră desconsiderate gusturile; aşa încât răspunse destul de sec:
— Nu-i de mirare, după mintea mea, când aud cucoanele grozăvindu-se tot timpul că sunt cucoane – că sunt tare fricoase, delicate şi graţioase – zic nu-i de mirare că nu mai sunt sfinţi pe pământ…
473
— Oh, Margaret! bine că ai venit! Aveam atâta nevoie de tine. Ce roşii îţi sunt obrajii, sărăcuţa de tine! Dar ascultă aici ce-a făcut nesuferitul de Henry; zău că depăşeşte limitele îngăduite unui cumnat. Tocmai când aranjasem atât de frumos petrecerea – exact cum trebuia ca un invitat de talia domnului Colthurst – iată că vine Henry, cu scuze, e adevărat şi invocând numele tău, mă roagă să-l aducă pe acel domn Thornton din Milton – chiriaşul tău, ştii – care se află la Londra pentru nişte treburi avocăţeşti. O să-mi strice toată
seara.
— Nu mă interesează niciun dineu. N-am nevoie de nimic, zise Margaret cu glas scăzut. Dixon poate să-mi aducă aici o ceaşcă de ceai şi voi fi în salon când o să urcaţi. Voi fi cu adevărat încântată să
stau puţin culcată.
— Nu, nu! nici vorbă de aşa ceva. Arăţi îngrozitor de palidă, e drept; dar e din cauza căldurii şi apoi nu se poate fără tine. (Florile acelea puţin mai jos, Dixon. Sunt ca nişte flăcări vii, Margaret, în părul tău negru.) Ştii că plănuiserăm amândouă să-i vorbeşti domnului Colthurst despre Milton. Oh, desigur! şi omul acela vine din Milton. Cred că până la urmă va ieşi minunat. Domnul Colthurst o să-l descoasă despre toate subiectele care-l interesează şi va fi amuzant să descoperim experienţele tale şi cunoştinţele domnului Thornton în viitorul discurs pe care domnul Colthurst îl va ţine în Camera Comunelor. Serios, cred că Henry a nimerit-o bine. L-am întrebat dacă nu este cineva care să ne facă de ruşine; şi el mi-a răspuns: „Nu dacă ai cât de cât minte, surioară.” Aşa că îmi închipui că pronunţă măcar corect cuvintele, ceea ce nu-i un lucru obişnuit în Darkshire, nu-i aşa, Margaret?
— Domnul Lennox n-a spus de ce a venit domnul Thornton la Londra? E vorba cumva de treburi juridice legate de proprietatea aceea? întrebă Margaret cu glas reţinut.
— Oh, a dat faliment, sau cam aşa ceva; dar Henry ţi-a spus în ziua când ai avut durerea aceea de cap groaznică – când a fost asta?
(Aşa, acum e perfect, Dixon. Domnişoara Hale are încredere în gustul nostru, nu-i aşa?) Mi-ar fi plăcut să fiu înaltă ca o regină şi neagră ca o ţigancă, Margaret.
— Dar ce-a spus de domnul Thornton?
— Oh! Zău, că nu mă pricep deloc la treburi juridice. Henry va fi încântat să-ţi explice el totul. Ştiu doar că, din câte am înţeles, 474
domnul Thornton este într-o situaţie foarte grea şi că e un om respectabil şi că trebuie să mă port foarte politicos cu el; şi fiindcă
nu prea ştiu cum, am venit la tine să te rog să mă ajuţi. Şi acum vino cu mine jos, ca să te odihneşti un sfert de oră pe divan.
Privilegiatul cumnat sosi devreme; şi Margaret, roşindu-se toată, începu să-i pună întrebări în legătură cu domnul Thornton.
— Este nevoit să subînchirieze proprietatea – fabrica Marlborough, împreună cu casa şi clădirile anexă, vreau să spun.
Nu poate să le mai ţină; şi există o mulţime de acte şi contracte de închiriere de revăzut şi forme de întocmit. Nădăjduiesc că Edith o să-l primească cum se cuvine; a fost totuşi cam nemulţumită, după
câte mi-am dat seama, de libertatea pe care mi-am luat-o cerându-i să-l invite. Dar m-am gândit că ţi-ar plăcea să vezi că i se acordă
puţină atenţie; se cuvine să avem o deosebită grijă să tratăm cu respect pe cineva care a sărăcit.
Îşi coborâse glasul ca să-i vorbească lui Margaret, lângă care şedea; dar când sfârşi, sări în sus şi se repezi să-l prezinte pe domnul Thornton, care tocmai intrase, lui Edith şi căpitanului Lennox.
Margaret îl privea cu încordare pe domnul Thornton, ocupat încă
cu prezentările. Trecuse mai mult decât un an de când nu-l mai văzuse şi tot ce se petrecuse între timp îl schimbase foarte tare.
Silueta zveltă îl făcea să se înalţe peste statura medie a bărbaţilor şi avea o anumită prestanţă datorită degajării cu care se mişca în mod firesc; dar chipul arăta îmbătrânit şi ros de griji totuşi, o linişte plină
de distincţie i se aşternuse pe faţă, impresionându-i pe cei ce aflau de schimbarea intervenită în situaţia lui, căci sugera demnitate şi forţă bărbătească. Observase, de la prima privire aruncată în încăpere, că Margaret era acolo; văzuse privirea ei atentă şi preocupată în timp ce asculta ce-i spunea domnul Henry Lennox; se apropie de ea cu aerul desăvârşit al unui vechi prieten. La primele lui cuvinte, rostite cu glas liniştit, obrajii ei se îmbujorară şi aşa rămaseră toată seara. Părea, că nu are să-i spună prea multe. Îl dezamăgi prin felul liniştit în care îl întrebă ceea ce socotea el că
sunt simple întrebări convenţionale despre vechile ei cunoştinţe din Milton; dar sosiră şi alţi invitaţi – dintre obişnuiţii casei – aşa încât domnul Thornton trecu pe planul al doilea, schimbând doar din când în când câteva cuvinte cu domnul Lennox.
475
— Găsiţi că domnişoara Hale arătă bine, nu-i aşa? întrebă
